Presa ca propagandă

De curând, am prezentat un caz de presă ca propagandă, în care un preot din regiunea Cernăuți, implicat în conflictul dintre cele două biserici ortodoxe din Ucraina (el fiind din cea aflată sub obediența Rusiei) a fost transformat „în direct” în martir al opresiunii autorităților ucrainene împotriva preoților români ortodocși. Astăzi voi prezenta un alt caz de presă ca propagandă.

Tema

În volumul colectiv Războiul din Ucraina. Un conflict regional cu efecte globale, pe care l-am coordonat și care a apărut în luna decembrie 2022 la Editura Institutul European din Iași, Constantin Ilaș a publicat un eseu intitulat „Războiul hibrid pentru colonizarea minților. Propaganda pro-rusă din România” (pp. 449-472), în care prezintă modul în care temele propagnadei ruse, îndeosebi cele emise de Vladimir Putin în discursul de la Valdai, sunt preluate în România.

Pentru aceasta, el a monitorizat mai multe site-uri și pagini de social media ale unor influenceri, demersul având ca rezultate ordonarea mesajelor propagandistice pe categorii, realizarea unui inventar al căilor prin care este propagat mesajul Kremlinului și o listă a persoanelor care au propagat astfel de mesaje.

Motivul pentru care parsoanele menționate au propagat asfel de mesaje nu interesează în acest demers, importantă fiind prezența lor la un moment dat în rețelele de interacțiune socială, fapt ce ar putea explica și rezultatele din ultimul eurobarometru cu privire la atitudinea românilor față de UE.

Într-o discuție pe care am avut-o cu o persoană interesată de desfășurarea războiului din Ucraina, am ajuns și la componenta propagandistică a războiului, comentând hărnicia unor vectori ai propagandei rusești în țările europene.

Citește și: Antioccidentaliștii sau putiniștii mai „soft”

În acel context, am vorbit despre studiile publicate la noi pe această temă – atât în perioada pandemiei, cât și în cea a invadării Ucrainei –, despre faptul că cine dorește poate găsi instrumentele ce-l pot ajuta să identifice sistemul propagandistic respectiv.

Mi-am adus aminte de eseul lui Constantin Ilaș, am fotocopiat paginile cu numele și cu portalurile pe care el le-a identificat ca promovând mesajele propagandistice și le-am postat pe pagina mea de Facebook, precizând că acele liste pot fi completate, cercetarea oprindu-se la luna noiembrie 2022.

Procedura propagandistică

La scurt timp după publicarea acelor două pagini, postarea mea a fost distribuită de Liviu Mihaiu cu următorul text: „Hai, c-au apărut primele liste negre oficiale ale propagandei ruse făcute de cealaltă propagandă, aia oficială, de stat și de partid. Așteptăm execuțiile publice în direct la Digi TV și TVR. Precedată de niște bătăi pe stradă… cum s-a mai făcut. «Istoria ne arată că nu învățăm nimic din istorie» – Antoine de Saint-Exupery”.

Postarea m-a amuzat din două motive: în primul rând conține falsuri care, prin grosolănia lor, nu provoacă indignare, ci râsete, și, în al doilea rând, pentru că-n ultima perioadă am avut cu autorul ei dispute pe tema conspiraționismului.

El este un conspiraționist, după cum o recunoșate, iar eu i-am spus mereu că atunci când realitatea se construiește doar imaginar, fără probe, oricine poate spune despre oricine orice, dispărând orice sistem de referință. Din schimbul de replici pe această temă am plecat ca din Poiana lui Iocan: fiecare cu părerea lui.

Postarea lui Liviu Mihaiu a fost încă un prilej pentru a relua polemica pe marginea conspiraționismului. Uitasem să spun că, de-a lungul timpului, când l-am contrazis pe tema „statului paralel” (eu susținând că e un construct propagandistic) el a început să mă eticheteze ca „om al serviciilor”.

Normal că am râs de fiecare dată, vazând că lipsa unui argument este acoperită cu o etichetă de-a dreptul fantasmagorică. Și astăzi crede în această bazaconie și știu că nu ai cum să te bați cu credințele omului.

Este realitatea minții lui, să-i fie de bine! Revenind la postarea cu pricina, eu i-am comentat: „Dacă tu crezi că un studiu într-o carte e listă oficială, n-ai decât. În lumea conspirațiilor și a întoarcerii oglinzii «a la russe» totul e posibil”.

El mi-a replicat: „Dacă tu nu vezi problema listelor negre, nimic nu mai e de zis… Dacă vreți un război intern, o să-l aveți. Vorba lui Dostoievski «Unde Dzeu nu există, totul e posibil»”.

În fine, eu i-am mai spus: „Draga Liviu, tu faci diferența între un studiu stiințific și un document oficial? Pentru că sunt sigur că da, deduc că supărarea ta e generate de faptul că tu și Dinescu nu apăreti acolo. Dar documentarea s-a oprit la decembrie 2022. Voi ați apărut în ianuarie 2023. Acest inventar făcut de colegul meu este pentru ca oamenii să le citească producțiile în cunoștință de cauză. Atât”. Aici s-a oprit schimbul de replici între noi doi.

Pentru că postarea lui Liviu Mihai a sârnit valuri de acuzații, de înjurături și de amenințări, am ieșit din starea relaxată din care privisem lucrurile și am început să analizez fenomenul cu atenție. Nu mai era vorba de o polemică între mine și el, cu obișnuitele ironii și luări peste picior, ci o „declarație de război”.

Toată vânzoleala a fost generată, așa cum spuneam, de o câteva afirmații false. În primul rând, așa cum i-am și spus, acea listă nu este una „oficială”. Nici Constantin Ilaș și nici au nu am reprezentat vreodată și nu reprezentăm statul român.

În al doilea rând, nu este vorba de „liste negre” – culoarea a fost dată de Liviu Mihaiu – ci de adunarea la un loc a unor nume despre care se scrie zilnic în presă că multiplică mesajele propagandei ruse.

Autorul listei a lucrat „cu marfa clientului”, nu a inventat conținuturile pe care acele peroane le-au produs sau distribuit, ci le-a inventariat fără să indice prin aceasta „dușmanii poporului” și fără să îndemne „scuipați aici”. Spre deosebire de unele produse care circulă adesea sub denumirea de „materiale jurnalistice”, plasate ca adevărate prin sintagme „se zice”, „se spune”, „pe surse”, „probabil s-ar putea mai mult ca sigur să…”, în cercetarea știinifică trebuie să indici sursele, iar autorul eseului a făcut-o, pentru a nu fi acuzat de ficțiune prezentată ca demers științific.

În al treilea rând, nici Constantin Ilaș și nici eu nu am făcut și nici nu facem parte din vreun partid politic pentru a-i întreține propaganda (și dacă am fi făcut, lucrul acesta nu ar fi fost o crimă). Prin aceste trei afirmații false, Liviu Mihaiu a declanșat o acțiune propagandistică pe care a potențat-o cu declarația „Dacă vreți un război intern, o să-l aveți”.

Unul dintre scopurile propagandei este acela de a crea emoții și Liviu Mihaiu a reușit acest lucru. Iar emoția se potențează atunci când în joc este aruncat termenul „război”, pentru că acesta coagulează căuzași.

Dacă fragmentele din textul lui Constantin Ilaș nu ar fi primit eticheta „liste negre oficiale”, asezonată cu „execuțiile publice în direct” și „bătăi pe stradă”, ar fi rămas între copertele unui volum lecturat de specialiști care știu să facă diferența dintre un text științific și unul propagandistic. Dar așa, a ajuns la un public ce nu a citit cartea. Nici Liviu Mihaiu nu cred că a citit-o, dar nici nu avea nevoie de asta pentru reușita demersului său.

Am avut răbdarea pentru scurt timp să urmăresc reacțiile publicului lui Mihaiu. La fel ca el: fără argumente, dar cu etichete. La acestea, se adaugă amenințări și înjurături. Ăsta-i nivelul.

Mă întreb: dacă persoanele care au făcut și fac propagandă în favoarea Rusiei invadatoare consideră că sunt implicate într-o cauză dreaptă, de ce se supără când cineva le spune că fac acest lucru?

Ar trebui să se simtă onorate când cineva le spune că asta fac. Dacă se supără, înseamnă că în ele însele se dă o luptă, iar asta este doar problema lor.

Printre multiplele invective și-a făcut loc și refrenul „dreptului la opinie”. Și Liviu Mihai invocă dreptul constituțional la liberă exprimare. Păi, le-a contestat cineva acestor persoane dreptul de a face propagandă pentru Rusia? Nu. Doar a semnalat că fac acest lucru. Dreptul la opinie al cuiva nu înseamnă obligația celorlalți de a fi de acord cu acea opinie.

Schema la care recurg aceste persoane este următoare: eu am dreptul să spun ceva iar dacă mă contrazici îmi încalci dreptul la opinie. Total eronat! Ai dreptul să spui orice, iar eu am dreptul să emit o judecată despre ceea ce spui tu în virtutea aceluiași drept la opinie. Nu-ți convine, asta e, nu ești obligat să-mi dai dreptate, cum nici eu nu-s obligat să nu spun ce gândesc despre ceea ce spui tu.

Lista din eseul lui Constantin Ilaș nu încalcă dreptul nimănui. Este o inventariere a unor exprimări de opinii pe care le vizitează zilnic sute de mii de persoane. Deci, publice. Nu acuză, nu instigă, nu jignește și nu interzice, ci adună la un loc ceea ce zilnic stă sub ochii tuturor împrăștiat.

Liviu Mihaiu a făcut din ea o „listă neagră”, după procedeul propagandistic descris mai sus: câteva falsuri îmbrăcate în sintagme belicoase și amenințări cu „războiul”. Iar persoanele neinformate mușcă de această momeală și chiar de un cârlig gol, pentru că nimic din ceea ce spune Liviu Mihai nu este adevărat, sau este adevărat doar pentru o minte în care fantasmele se validează unele pe altele.

După cum spuneam, propaganda nu lucrează cu rațiune și cu argumente, ci cu emoții, iar Liviu Mihaiu a reușit. Așa am ajuns să fiu înjurat de un anume Vasile Marcu și amenințat de un anume Constantin Andronache, care mi-a cerut să-mi amintesc cum a sfârșit Petre Andrei. Ăsta e publicul pe care l-a activat propaganda lui Liviu Mihaiu.

Războiul din Ucraina va mai dura și componenta lui propagandistică va fi activă. Să vedeți când vor veni alegerile ce se va înteți. Rămân la convingerea că minciuna nu se combate prin tăcere, așa cum îmi sugera o jurnalistă cu vechime, ci prin contrazicerea ei. Demers mai obositor, mai riscant chiar, dar mai sănătos pentru o societate democratică. 

Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.