Daniel Funeriu, ministru al Educației în perioada 2009 – 2012 și cel care a dat Legea 1/2011 a Educației, a vorbit, într-un interviu pentru SunMedia, despre problemele majore ale actualului proiect al legilor Educației, susținut de ministrul Ligia Deca, precum și despre proiectul România Educată, pe care îl rezumă la „o ciornă”.
În cadrul aceluiași dialog, Funeriu a vorbit și despre noul sistem de educație pe care îl construiește, din mediul privat, în România, sistem „care să fie deschis tuturor elevilor care vor și pot, indiferent de resursele lor financiare”.
Principalele declarații:
- Principala menire a școlii trebuie să fie aceea de a transmite cât mai multă cunoaștere cât mai multor copii.
- Nu cred că este un lucru sănătos să decidem în Parlament ce materii să învețe copiii la școală. Asta trebuie să spună experții.
- Actualele propuneri de legi ale educației sunt inaplicabile din cauza puzderiei de instituții noi pe care le înființează fără rost. Legea asta este un ghiveci cu de toate, mai puțin rațiune, viziune și pragmatism.
- „Diversitatea” nu e o valoare, este un fapt. Există sau nu există. O valoare poate fi coeziunea socială. Dacă ne uităm la francezi, ei au fraternité drept valoare. Noțiunea de diversitatea nu are ce căuta într-o lege.
- Eu cunosc doar două regimuri care au impus prin lege valori: nazismul și comunismul.
- În Germania, de exemplu, în Baden-Württemberg, se poate da bacalaureat la religie. Dacă veți căuta pe internet, veți găsi subiectele la bacalaureat, care sunt subiecte cu întrebări din Biblie, de exemplu. Deci, nu este vorba de istoria religiilor sau de altceva.
- Astăzi, pentru că președintele și guvernul său nu au nicio autoritate, nici morală -guvernul fiind plin de plagiate până în gât- nici intelectuală, această dezbatere publică merge spre teme care sunt periferice și care, din păcate, creează falii în societate.
- Școala trebuie să evite două extreme. Prima: hipersexualizare. A doua extremă este a celor care nu vor să audă, nu vor să vorbească despre sex.
- Așteptările mele în privința proiectului România Educată se bazau pe promisiunea unui profesor neamț. (…) Ne-a prostit pe față. Este inacceptabil ca, după 9 ani de mandate, să vii cu o ciornă. Este inacceptabil! Eu, după trei luni în funcția de ministru, am venit cu o lege care a fost lăudată de Comisia Europeană. Cam asta e diferența.
Ramona Ursu: Dacă ar fi să schimbați acum Legea 1/2011 a Educației, după mai bine de un deceniu de când ați dat-o, cum ați schimba-o?
Daniel Funeriu: Nu prea aș schimba-o. Aș pune mai clar în lege modul de admitere la liceu și cam atât. Altfel, ar fi schimbări minore, de tehnică legislativă, care nu merită discutate. Nu aș schimba mare lucru pentru că, până în ziua de astăzi, nimeni nu a venit cu niciun argument valid care să demonstreze că o singură măsură de acolo era greșită. Al doilea element esențial, care merită spus, este că toate lucrurile care au fost aplicate din Legea 1 au dus la rezultate bune.
Dați-ne câteva exemple.
Primul exemplu: clasa pregătitoare. Avem un grad de satisfacție al părinților de peste 93%. Al doilea: lupta împotriva plagiatelor. Al treilea: corectitudinea la examene. Al patrulea: învățământul dual. Singurul învățământ profesional care funcționează bine în România este învățământul dual. Mergeți la Școala Kronstadt din Brașov, mergeți la Liceu „Ferdinand” din Timișoara și veți vedea copii bucuroși care au joburi bune.
La nivel fundamental este ceva ce aș schimba și regret că nu am făcut acest lucru când a fost ministru. Legea se numește Legea Educației. Constituția ne spune, la Articolul 32, că învățământul este în sarcina statului. Și tot Constituția ne spune că educația este în sarcina familiei, deci, aș numi această lege Legea învățământului, nu a Educației.
Ați amintit de admiterea la liceu. Ce ați schimba la acest capitol?
Trebuie, în primul rând, pornit de la o observație fundamentală, anume că o materie care nu este evaluată este o materie neînvățată. În România, în Franța, în America, oriunde în lume, dacă nu evaluezi o materie, atunci copiii nu o învață, iar asta de cele mai multe ori. Motiv pentru care, dacă facem o evaluare națională la finalul gimnaziului, ea ar trebui să fie făcută din toate materiile.
Atunci, soluția corectă care să permită atât o ierarhizare a copiilor, la finalul învățământului obligatoriu, care ar trebui să fie finalul gimnaziului, cât și o orientare corectă a lor, ar fi următorul: elevii să dea Evaluarea Națională la patru probe: matematică, română, științe și umanioare. Evident, pentru minorități, să fie și limba maternă.
Din acest set de patru note obținute la Evaluarea Națională să se facă medii care să corespundă coeficientului pe care fiecare liceu îl acordă fiecărei materii, în funcție de profil. Exemplu: dacă este un liceu de mate-fizică, atunci acorzi coeficienți mai mari matematicii și științelor.
Copiii fac opțiuni, iar calculatorul îi repartizează în funcție de media lor. Astfel, dacă am avea copii care au note mari la matematică și științe, dar note mai slabe la limba română și la umanioare, ei vor avea o medie mare pentru un liceu cu specific de științe. În aceste condiții, ei vor putea fi orientați mai bine.
Astăzi, dăm examen din română și matematică, materii care au aceeași pondere. Rezultatul este că e greu să orientezi copilul în funcție de capacitățile lui.
Mai mult, din clasa a VI-a și până în clasa a VIII-a, copiii nu mai învață decât matematică și română, deoarece asta se dă la Evaluarea Națională.
Consecințele acestui lucru sunt grave. În cancelarie, ai două tipuri de profesori: profesorii așa-zis importanți, de matematică și de română, și toți ceilalți profesori. Aceștia din urmă nu au materiile evaluate la Evaluarea Națională, iar copiii, la rândul lor, nu au aceeași tragere de inimă să învețe la respectivele materii. Aceste lucruri erau scrise în acest fel în Legea 1, dar nu suficient de explicit.
În ceea ce privește cadrele didactice, felul în care se face selecția lor, formarea lor, ar fi ceva de schimbat în lege?
Din nou, trebuie să vă dau un răspuns conceptual, urmat de o explicitare pragmatică. În România, sunt 220.000 de cadre didactice. E limpede că profesorul contează 80-90% din cât de bună este școala, cât de mult învață copiii. Deci, formarea profesorilor este esențială, dar pentru a avea profesori buni este nevoie să facem, concomitent, trei lucruri în același timp. 1. Formare de calitate. Și, când spun formare, vorbesc de formare inițială și continuă. 2. Selecție corectă. 3. Răsplată pe măsură.
Dacă îi pregătim bine, dar îi plătim prost, atunci, odată ce sunt pregătiți, vor face alte joburi. Dacă îi pregătim bine, îi plătim bine, dar îi selectăm pe pile, iarăși nu vom avea calitate. Deci, cele trei lucruri trebuie făcute concomitent.
Legea 1 prevedea pregătirea prin master didactic. Nu intru în detalii, dar era o pregătire foarte bine gândită. Nu s-a aplicat niciodată serios. Legea 1 prevedea o selecție inteligent făcută, la nivelul fiecărei școli, în urma unui examen național de definitivat care îți permitea să iei un așa-numit permis de profesor.
Deci, te formam bine, profesorul dădea un examen național dificil, în urma căruia primea dreptul de a profesa, după care își găsea școala. La nivel de salariu, fără a vrea să intru în detaliile a ceea ce a fost acum 10-12 ani, legea salarizării unitare prevedea atunci, pentru profesori, un salariu just.
Ce înseamnă un salariu just?
În țările OCDE, deci în țările bogate, salariul mediu al unui profesor este de 1,5 x PIB-ul/cap de locuitor. În România, asta ar însemnat aproximativ 22.000 de euro salariul brut/an.
Care sunt așteptările realistice pe care ar trebui să le avem de la școală? Pentru că discuțiile pornesc de la a ne învăța matematică, română, chimie și până la a ne învăța să ne descurcăm în viață. Dar care este, de fapt, rolul școlii?
Așteptările oamenilor de la școală sunt pe măsura a ceea ce se vehiculează în presă, pe măsura a ceea ce vehiculează politicienii. Eu vă spun care este misiunea școlii, ce este rațional să ne așteptăm de la ea. Principala menire a școlii trebuie să fie aceea de a transmite cât mai multă cunoaștere cât mai multor copii.
Când spun cunoaștere, mă refer la cunoașterea fundamentală a realităților obiective, a descoperirilor științifice, a umanioarelor, a artelor, pe care omenirea le-a acumulat în milenii de evoluție ale acestora. Școala trebuie să se ocupe de optimizarea transferului de cunoaștere de la o generație la alta.
Se ocupă școala românească de asta?
Tot mai puțin. Departe de mine să am nostalgia școlii trecutului, dar când văd parlamentari care încep să dea legi în Parlament cu ce trebuie să învețe copiii, când văd tot felul de oameni vocali în societate, influenceri, influencerițe care ne spun ce trebuie să învețe copiii la școală, mă îngrijorează.
Lăsați experții educaționali să spună ce materii trebuie să învețe copiii noștri. Societatea, în ansamblul ei, trebuie să decidă care sunt competențele cu care vrem să iasă copiii din școală. O lege a educației trebuie să spună care sunt competențele cu care copiii trebuie să iasă din școală. Lăsați, pe urmă, experții să spună ce materii trebuie să-i învățăm pe copii pentru a atinge aceste competențe.
Nu mă simt deloc confortabil ca niște deputați să înceapă ei, din mintea lor creață, să legifereze tot felul de lucruri cu privire la legile educației.
Mâine iese AUR, poimâine iese extrema stângă, apoi extrema dreaptă. Nu cred că este un lucru sănătos să decidem în Parlament ce materii să învețe copiii la școală.
Cum ar trebui procedat?
Legea trebuie să stabilească, ca urmare a unei discuții de societate, care sunt competențele-cheie ale copiilor. De exemplu: scris, citit, socotit, competențe culturale, competențe de informatizare și așa mai departe. După aceea, ce materii, câte ore, câte zile pe an, toate astea sunt treaba specialiștilor.
Cum a fost scrisă Legea 1, conform procedurii stabilite atunci?
Am să vă dau un document, pe care îl puteți publica (Modernizarea educatiei 2007-2012), astfel încât să-l vadă toată lumea. Procedura a fost următoarea: la sfârșitul lui 2006, începutul lui 2007, s-a creat o comisie prezidențială apolitică, condusă de Mircea Miclea. Această comisie a făcut un diagnostic al sistemului, care a arătat care sunt problemele lui. În baza acestui diagnostic, s-au făcut cinci propuneri pentru învățământul general și opt propuneri concrete pentru universitar care să îndrepte acele probleme majore identificate.
Pe baza acestui diagnostic și a acestor propuneri s-a obținut un consens politic, iar toate partidele parlamentare au semnat Pactul Național pentru Educație. În urma semnării acestui pact, comisia prezidențială care a stabilit problemele a făcut un set de propuneri legislative care au fost agreate și semnate de partide, sindicate, ONG-uri și așa mai departe. Președinția, neavând drept de inițiativă legislativă, a pus la dispoziția Guvernului și a partidelor acest set de măsuri agreate politic.
Eu am fost vicepreședintele acelei comisii conduse de Mircea Miclea. Componența acelei comisii este publică, au mai fost în ea, între alții, Daniel David, Dragoș Ciuparu, Răzvan Florian, Cezar Bârzea, profesorul Petre T. Frangopol, Lazăr Vlăsceanu. Erau, deci, oameni care aveau o activitate semnificativă în domeniul învățământului. Între 2008 și 2009, eu, de exemplu, am făcut vreo 80 de dezbateri cu profesori, la nivelul țării, în care prezentam reformele la care ne gândeam și luam feedback.
În 23 decembrie 2009, am ajuns ministru și, dacă îmi amintesc bine, pe 10 aprilie 2010 am trimis legea în Parlament. Pe 17 mai 2010, legea a trecut de Camera Deputaților, prin dezbatere și vot, după care, la Senat, unde aveam o majoritate foarte fragilă, legea a fost blocată de Andronescu – PSD.
Care au fost principalele motive ale blocării legii?
Au fost două mari discuții: prima era legată de etică, și anume corectitudinea la Bac și lupta împotriva plagiatului. A existat o opoziție feroce în Parlament și vă puteți uita la luările de cuvânt de atunci. A doua mare opoziție a fost legată de universitățile private. A fost o agresiune de o violență absolut inimaginabilă, pe toate căile.
Veneau deputați, senatori, urlau la mine, a fost ceva incredibil când au văzut că le scapă din mână controlul asupra învățământului superior privat și că statul, în sfârșit, își făcea datoria, fără a mai lăsa pe oricine să obțină o diplomă.
Pe banii lor plătiți presei am avut parte de asasinate mediatice cum rar am mai văzut. Au mințit, falsificând documente, până și asupra faptului că nu aș fi luat bacul, cu toate că am fost olimpic internațional și mi-am luat doctoratul cu un laureat Nobel.
Legea fiind blocată în Senat, Guvernul și-a asumat răspunderea, conform Constituției, în octombrie 2010 și, după proceduri la Curtea Constituțională, legea a fost publicată în Monitorul Oficial, în 4 ianuarie 2011. Au fost câteva rezultate imediate: bacalaureatul corect, din 2011, învățământul dual, din 2012, clasificarea universităților făcută în 2011, comisii naționale cu experți excelenți și incoruptibili..
Din ceea ce ați analizat, care sunt principalele probleme ale actualului proiect al legilor educației?
Fără a intra în detalii tehnice, actualele propuneri de legi ale educației sunt inaplicabile din cauza puzderiei de instituții noi pe care le înființează fără rost. Dacă vă uitați în acest proiect, nu o să vă vină să credeți câte instituții vor să înființeze oamenii aceștia.
Până înființezi o instituție, până selectezi oamenii, până le faci regulamente după care să funcționeze, trec trei-patru ani. Și sunt atât de multe instituții noi, încât nu există capacitate administrativă să fie făcute, iar în fruntea lor vor pune tot felul de clienți politici.
Legea asta este un ghiveci cu de toate, mai puțin rațiune, viziune și pragmatism.
Legea nu dă niște direcții clare, majore. Și am să vă dau câteva exemple. Vrem un învățământ bazat pe un soclu moral solid, vrem un învățământ exigent sau lax? Vrem universități care să producă elită intelectuală sau universități în care oricine să ia o diplomă?
Vrem un învățământ condus de autoritatea intelectuală și morală a profesorilor sau vrem un învățământ condus de părinți, iar copilul e rege? Vrem un învățământ care să transfere cunoaștere solidă copiilor, științe, umanioare, arte sau vrem tot felul de cursuri predate de oricine are acces în școală? De ce e important să facem aceste opțiuni în privința educației? Pentru că, în funcția de asta, vom avea un anumit tip de societate sau altul.
Dacă mergem pe exigență, dacă mergem pe autoritatea intelectuală a profesorului, dacă mergem pe universități solide, vom avea, peste ani, o societate care va produce bunuri materiale și intelectuale. Dacă nu, o să avem o societate bazată pe divertisment, pe consum de divertisment și o să ajungem nu foarte bine.
Înțeleg, din ceea ce spuneți, că acest proiect privind legile educației este, mai mult, unul care să placă publicului, nu unul care să formeze viitoarele generații.
Cititnd atent acest proiect de legi, am o senzație destul de bizară, pentru că regăsesc multe lucruri din Legea 1, dar de fiecare dată când zici, dom’le, uite ce chestie faină, apare o șopârlă care anulează toate lucrurile bune scrise.
Atunci, e o senzație foarte bizară pentru că, sincer, ai impresia că pe cei care au scris proiectul nu prea îi duce capul sau, și mai grav, că au învățat, citind Legea 1, ce au de făcut, dar vor să satisfacă clientela politică și, hop, apare șopârla…
Să dăm căteva exemple, vă rog.
O chestie care mi se pare foarte gravă: uitați-vă la articolul 2 din proiectul legii Educației Preuniversitare (Legea_invatamantului_preuniversitar). Ni se spune care sunt valorile învățământului românesc și se face o enumerare cu valorile unei țări. Valorile învățământului unei țări nu le poți da prin lege. Nu poți tu, ministru, tu, Parlament, decide care sunt valorile națiunii tale. Actul de la 1918, Constituția, eventual, pot să dea un set de valori.
A existat o dezbatere destul de aprinsă pe acest articol 2, privind valorile, pentru că o parte a societății este de părere că acele lucruri sunt valori europene care ar trebui să se regăsească în legi. Întrebarea care se desprinde de aici, din partea celor care susțin că acele concepte sunt valori, este de ce am vrea să dăm deoparte colaborarea, excelența, echitatea, diversitatea etc, care apar menționate la Art. 2 din acest proiect de lege? Diversitatea, de exemplu, este o valoare?
Diversitatea nu e o valoare, este un fapt. Există sau nu există. O valoare poate fi coeziunea socială. Dacă ne uităm la francezi, ei au fraternité drept valoare. Noțiunea de diversitatea nu are ce căuta într-o lege, dintr-un motiv simplu: Constituția ne spune că legile trebuie să fie clare. Atunci, eu vă întreb la ce diversitate ne referim? La numărul de la pantofi, la numărul de fire de păr din cap, la meserie, la vârstă? Diversitatea este o chestiune cu un număr infinit de parametri.
Este menționată în proiectul de lege o explicație în dreptul cuvântului „diversitate”, precum „respectarea și valorizarea diferitelor perspective culturale, etnice, identitare”…
E cu atât mai grav, și mai vag! Deci, noi obligăm, prin acest articol de lege, ca școala să valorizeze perspectivele identitare ale 20 de milioane de români.
Te trezești cu unul a cărui „diversitate” este să nu vină la școală. Să valorizăm această „diversitate”?
Haideți să facem un raționament prin absurd: nimic nu vă împiedică să mergeți la școală și să spuneți că astăzi aveți o identitate de fluture. Oricine are dreptul să se simtă orice, dar ceea ce simți tu nu trebuie să fie opozabil celorlalți! Potrivit însă acestui articol de lege, școala este obligată să vă valorizeze sentimentul tău că ești fluture, deci e obligată să vă aducă un kilogram de nectar. Sigur că vă vine să pufniți în râs. Și mie îmi vine să pufnesc în râs, dar o lege nu trebuie să permită ca astfel de aberații să se întâmple.
Colaborarea este o valoare?
Nu, colaborarea nu este o valoare, este un proces. Colaborarea cu Securitatea, de exemplu, a fost o valoare? Colaborarea, colaboraționismul, de fapt, cu regimul nazist, a fost o valoare? Colaborarea profesorilor anti-naziști cu linia oficială a nazismului lui Hitler, a fost o valoare? Sunt colaborări care duc la lucruri bune, sunt colaborări care duc la lucruri rele. Repet, coeziunea socială poate fi văzută ca o valoare, iar francezii o au în Constituție, prin acel „fraternité”. Acest lucru îl pot înțelege, dar nu aberații precum cele din articolul 2.
Dacă vrem chestia asta, atunci să le predăm copiilor ceea ce ne unește, nu să-i bombardăm pe copii cu ceea ce ne separă pe unii de alții. Pentru că, dacă eu cu dvs. am fi în aceeași clasă, iar dvs. vi s-ar spune în fiecare zi că sunteți specială pentru că sunteți moldoveancă, iar mie mi s-ar spune în fiecare zi că sunt special fiindcă sunt bănățeano-ardelean, nu știu dacă după două-trei săptămâni am mai fi prieten unul cu altul.
Deviza UE este „Uniți în diversitate”. Ceea ce ne unește este predicatul puternic al acestei devize, de aceea îi și spune „Uniunea Europeană” și nu… „Diversitatea Europeană”.
Guvernul să ia un creion și să noteze lucrurile astea, nu să vorbească ca roboțeii texte justificative fabricate de piariști. Școala are menirea să creeze punți, indiferent dacă ești copil sărac sau bogat, dacă ești băiat sau fată, dacă ești îmbrăcat în Gucci, Sergio Tacchini sau Adidas.
Sigur că atunci când le predai copiilor într-un mod serios științe, arte, ei vor avea discernământ și vor ști să prețuiască diferența unui copil, vor ști să accepte anumite lucruri, să fie toleranți cu anumite lucruri și intoleranți cu altele, atunci când e cazul. Deci, să ne concentrăm pe fundamental, pentru că din el decurg toate comportamentele care ne vor face o societate mai bună.
Totuși, de ce ar fi greșit ca în legi să fie prezentate niște valori?
Filozofic, este profund greșit ca prin lege să menționezi valori sau, mai rău, niște așa-zise valori, pentru că ele se pot schimba. Poate mâine avem o altă majoritate politică, iar aceasta va impune niște lucruri pe care acei politicieni le-ar numi valori. Ce facem, în astfel de situații?
Eu cunosc doar două regimuri care au impus prin lege valori: nazismul și comunismul.
Întorcându-ne la proiectul legilor educației, acele lucruri menționate drept valori nici măcar nu sunt valori. Sunt niște biete procese, și alea prost exprimate. Așa cum v-am spus, colaborarea nu e o valoare. Uneori colaborezi bine, alteori colaborezi prost. Diversitatea există sau nu există. Citiți Articolul 224 din acest proiect de lege. Se spune că profesorii au obligația să folosească predarea diversității ca instrument pedagogic.
Să-mi spună și mie cineva ce instrument pedagogic al diversității are un profesor de matematică? Vor zice unii că sunt de acord, iar alții că nu sunt de acord cu Teorema lui Pitagora? Mi-e greu să înțeleg. Dar aici este, fără nicio îndoială, influența unor creiere fierbinți care împing o agendă ideologică, fără să-și dea seama de ceea ce fac. Sau, dacă își dau seama, este extrem de grav. Aici, îl acuz direct pe președintele Iohannis că deschide porțile școlilor românești unei inacceptabile agresiuni ideologice.
La ce fel de ideologie vă referiți și care ar fi această agendă despre care vorbiți?
Ideologia îndepărtării de fundamentele culturii noastre, ideea îndepărtării de moștenirea noastră culturală, religioasă și umanistă, înscrise în Tratatul UE. E profund anti-european ce fac oamenii ăștia! Cel mai grav lucru mi se pare este următorul: atunci când renunți la faptul că școala trebuie să fie locul în care li se predau copiilor lucrurile fundamentale, științe, umanioare, arte, tai una câte una rădăcinile propriei tale culturi.
Atunci când rădăcinile culturale ale propriei tale culturi sunt mai fragile în copiii de azi, adulții de mâine vor fi mult mai ușor manipulabili.
De ce credeți că astăzi avem, de exemplu, un număr surprinzător de mare de oameni care nu neapărat că sunt pro-ruși, dar nu sunt nici pro-Occident? Pentru că rădăcinile lor culturale nu au fost foarte solide! Orice om cu rădăcini culturale solide înțelege că drumul României este înspre Vest.
Care ideologie? Puteți foarte simplu să deduceți citind proiectul legilor educației și văzând tendințele care încep să fie importate și la noi. Eu, la fel ca mai mulți oameni, numesc asta wokeism. Regăsim aceste tendințe și, personal, nu pot să fiu de acord cu ele. Tot așa cum nu aș putea să fiu deloc de acord cu influențe ideologice de orice alt fel la școală.
Ca să spun foarte sintetic: obsesiile nimănui, fie că este apărat de dreapta, de mijlocul sau de stânga spectrului politic, nu trebuie să se regăsească în sala de clasă. Sala de clasă este locul în care se predau adevăruri științifice, în care se predă cultura, în care se predau artele. Asta este sala de clasă. Pentru obsesiile ideologice ale unora sau ale altora există alte spații decât școala.
Unde se încadrează religia în cele trei lucruri pe care le-ați menționat?
Aici este o discuție foarte complexă, pe care o s-o simplificăm la maxim. Religia se încadrează în mintea fiecărui om, dar noi avem o realitate constituțională în România. Subliniez, vorbesc despre realitatea constituțională, care nu poate fi schimbată decât dacă schimbăm Constituția.
Articolul 32 din Constituție coroborat cu decizia 669/2014 a Curții Constituționale ne spun un lucru simplu: școala este obligată să ofere materia religie, potrivit cerințelor fiecărui cult. Deci, nu istoria religiilor, nu religii, ci religie ortodoxă, religie musulmană, religie penticostală, religie catolică, religia tuturor cultelor exsitente prin Legea cultelor. Asta spune Constituția.
În același timp, potrivit libertății de conștiință, garantată tot prin Constituție, copilul urmează religia doar dacă părintele face o opțiune pozitivă, deci dacă părintele îl înscrie. Este abuziv ca școala să înscrie copilul, din oficiu, la ora de religie. Asta este realitatea constituțională.
Ce cred eu, ce cred alții? Nici nu contează. Cei care cred altfel, atunci să militeze pentru schimbarea Constituției. Plasat în context european acest subiect, am postat pe pagina mea de Facebook, un număr foarte mare de țări care sunt în aceeași situație ca noi, aceea că religia se predă la școală conform cerințelor fiecărui cult.
În Germania, de exemplu, în Baden-Württemberg, se poate da bacalaureat la religie. Dacă veți căuta pe internet, veți găsi subiectele la bacalaureat, care sunt subiecte cu întrebări din Biblie, de exemplu. Deci, nu este vorba de istoria religiilor sau de altceva.
Ca să închid acest subiect al ideologiilor, discutat anterior, și al religiei, discutat acum, vă spun așa: eu am condus o o dezbatere pe legea educației, în 2011. Pentru că atât eu, cât și Mircea Miclea am avut autoritate intelectuală și morală, acea dezbatere s-a dus în jurul temelor esențiale. Un învățământ bazat pe o etică corectă, pe soluții bune pentru universități și așa mai departe.
Astăzi, pentru că președintele și guvernul său nu au nicio autoritate, nici morală -guvernul fiind plin de plagiate până în gât- nici intelectuală, această dezbatere publică merge spre teme care sunt periferice și care, din păcate, creează falii în societate. Legile educației trebuie să creeze punți. Din păcate, aceste două discuții, cea despre religie în școală -care, așa cum spuneam, e tranșată constituțional- și această discuție aberantă despre așa-zise valori, care vedem că sunt nimic altceva decât niște banale procese, au acaparat discuția publică, îndepărtându-ne de esențial.
Când ați făcut Legea 1, cum s-a purtat discuția în jurul subiectului religie?
A fost foarte simplu, ne-am uitat în Constituție. Am fost invitat de patriarh și am avut o discuție, am avut discuții cu mai multe culte. În Parlament, a fost o discuție foarte simplă, sintetică, în care pur și simplu am respectat ceea ce era în Constituție. Nu a fost un subiect care să despartă societatea.
Să trecem la celălalt subiect care desparte societatea: educația sexuală în școli. Cum ar trebui făcută?
Dacă mă întrebați pe mine cum ar trebui făcută, nu pot decât să vă invit să citiți un articol foarte lung și foarte detaliat în care am exprimat zece puncte care ar trebui făcute în școală. Dar, să sintetizăm. În primul rând și cel mai important lucru, educația sexuală era prevăzută în programa obligatorie la biologie, începând cu clasa a VI-a.
Asta era o chestiune care era prevăzută de foarte mult timp, prin ordin de ministru. În acel ordin se explicitează foarte clar: sănătatea reproductivă, bolile cu transmitere sexuală și așa mai departe, lucruri pe care orice om normal la cap simte nevoia să le explice propriilor copii. Din punctul meu de vedere, era foarte corect. Aveam, așadar, prevederi obligatorii.
S-a deschis discuția publică pentru că niște politicieni au vrut să-și facă imagine pe această temă, dar și, în opinia mea, pentru că unii politicieni doresc împingerea unei agende a hipersexualizării. La fel ca în cazul actualelor propuneri ale legilor educației, dezbaterea a fost pierdută din mână și s-a legiferat ca ceva ce e cu acordul părinților, un opțional. Deci, s-a obținut efectul invers. Asta din cauza prostiei politicienilor români.
Permiteți-mi să îmi exprim un punct de vedere personal. Școala trebuie să evite două extreme. Prima: hipersexualizare. A doua extremă este a celor care nu vor să audă, nu vor să vorbească despre sex.
De ce trebuie evitate aceste două extreme? Pentru că ambele îi lasă pe copiii pierduți în fața propriei lor biologii.
Educația sexuală are și o componentă morală, și una emoțională foarte importante. Sigur că ea, în mod ideal, ar trebui să fie livrată în sânul unor familii liniștite, iubitoare, armonioase, dar asta nu se întâmplă întotdeauna.
Deci, da, educația sexuală trebuie să existe în mod obligatoriu în cadrul orelor de biologie, exact așa cum era prevăzut și trebuie vegheat că se face, efectiv, la clasă, de profesorii de biologie, pregătiți pentru asta, atât profesional cât și pedagogic, și nu de tot felul de intruși necalificați în viața școlii, de la oengiști ciudați la firme care își fac reclamă la propriile produse igienice pentru femei.
Această educație sexuală nu trebuie să intre cu bocancii în sufletele copiilor, nu trebuie să le spună: „Ocupați-vă de sex cât mai repede” sau „Nu vă ocupați”. Asta decide fiecare în parte, după cum simt spiritul și biologia lui. Dar trebuie, cu orice preț, să evităm cele două extreme. Din păcate, pe această temă, în spațiul public s-a auzit cel mai tare vocea celor două extreme. Vocea celor care doreau o hipersexualizare și vocea celor pentru care sexul este un subiect tabu. Nu s-a auzit vocea celor 95% dintre oameni, care probabil sunt foarte raționali și vor să afle niște adevăruri, în pace și liniște.
Cum se tratează subiectul acesta, al educației sexuale în școli, în alte state, la care ne-am putea raporta?
Comiteți o eroare pe care mulți o comit, încercând să ne raportăm la alte țări. Fiecare țară are o un țesut cultural propriu. Experiențele culturale ale unei țări nu pot și nu trebuie să fie reproduse la nivelul altei țări.
De exemplu, populația musulmană din Franța, care este tot mai semnificativă, nu vrea să audă de așa ceva. Alte pături ale societății sunt foarte deschise. Atunci, ce-am lua din Franța? Ce vrea populația musulmană de acolo, care începe să fie foarte numeroasă? Sau ce vor cei mai liberali? Așadar, relevanța copierii anumitor modele nu este neapărat foarte mare.
Eu pot să vă spun, de exemplu, ce a făcut fiica mea în Germania, la școală. În cadrul orelor de biologie, a venit profesorul de biologie, exista și manual, și i-a întrebat: „Vreți să facem educație sexuală?” Copiii au răspuns: „Nu, că am văzut tot pe internet”. Și n-au făcut. Asta a fost realitatea la clasa ei.
Cum arată, pentru dvs., un sistem de educație ideal?
Adevărul simplu e că succesul școlar nu va veni niciodată din altceva decât din profesori buni, elevi silitori, disciplină intelectuală, efort constant și respect față de profesori și elevi. Desigur, împreună cu o orientare școlară pertinentă. Chestia asta e adevărată și în China, și în România, și peste tot.
România trebuie să reușească o schimbare majoră de sistem. Sunt două sisteme de educație în Europa care au suferit transformări semnificative de succes, iar România trebuie să reușească, la rândul ei, o astfel de transformare de sistem.
Așadar, sunt două țări în Europa spre care aș privi: Estonia și Polonia. Dacă ne uităm la Legea 1, vom vedea că ea are foarte multe lucruri în comun cu Polonia și o să vă dau un exemplu. Învățământul obligatoriu de zece ani, de la clasa pregătitoare până la finalul clasei a IX-a.
Liceul să fie de trei ani. Să existe o evaluarea națională la finalul clasei a IX-a, deci la finalul gimnaziului. Aceste lucruri ar schimba imediat ceva la nivel fundamental. Toată lumea spune să luăm modelul finlandez. De acord, dar să aducem și 20 de milioane de finlandezi în România, care au alte reflexe sociale.
Vă propun să trecem la subiectul România Educată, proiectul președintelui Klaus Iohannis. Când l-ați citit prima oară, ce ați crezut despre el?
Nimic. Nu poți să crezi ceva despre nimic. Când te uiți la mulțimea vidă, nu poți să vezi decât un vid. Nu poți avea o părere despre un nimic. Iar atunci când nimicul devine lege, prostia conduce România.
Dar așteptări aveați de la acest proiect?
Așteptări am avut, foarte mari, pentru că ditamai președintele s-a prezentat la alegeri spunând că face România educată. Am așteptat ca, atunci când va propune un document, să rupă gura târgului, pentru că au durat vreo opt ani discuțiile în jurul acestui proiect. Spre deosebire de alții, eu știu cum se scrie o lege a educației, pentru că am scris una. Deci, da, am așteptat și am sperat.
Pe ce se bazau așteptările dvs.?
Se bazau pe promisiunea unui profesor neamț. Nu cred că a fost irațional să îmi pun speranțele în promisiunile solemne ale unui om care candida pentru președinția României, nu pentru postul de director de liceu. Om care și-a asumat o schimbare fundamentală a educației din România.
Vă mai dau un detaliu tehnic: eu am făcut o modernizare în pas forțat, bazată pe soluții de tip expert, de sus în jos. Am ales acest model pentru că studiile sociologice arată că acest model al schimbării poate funcționa la români. La români, nu la finlandezi. A funcționat cât am fost la minister, dar imediat ce am plecat, interesele ilegitime reprezentate de Ponta și Andronescu au făcut tot să revină la un învățământ controlat politic.
Președintele Iohannis a abordat lucrurile diferit, ne-a propus o reformă de jos în sus. Ne-a vândut himera reformei prin consens. Am sperat că modelul său e mai bun decât al meu. Realitatea a dovedit că i-am supraestimat inteligența. Puteți spune că am fost naiv, dar accept acest lucru.
Să tragem concluzia că ne-a înșelat?
Ne-a prostit pe față. Este inacceptabil ca, după 9 ani de mandate, să vii cu o ciornă. Este inacceptabil! Eu, după trei luni în funcția de ministru, am venit cu o lege care a fost lăudată de Comisia Europeană. Cam asta e diferența. Citați-mi un singur om care își asumă faptul de a fi scris proiectul Iohannis al legilor educației. Măcar un singur om. Toată lumea dă din colț în colț, nimeni nu își asumă, fug ca dracul de tămâie.
Vorbim despre un proiect al legilor Educației care, așa cum spuneați, ar ascunde inclusiv o agendă woke-istă. Este asta ceva ce l-ar reprezenta pe președintele Iohannis sau putem vorbi de ignoranță din partea lui?
Klaus Iohannis a fost profesor la clasă, nu are cum să fie ignorant. Dar poate fi dezinteresat. Însă avem două variante: ori își asumă măsurile, iar atunci își asumă și că face ceva ce este considerat prost de către marea majoritate, ori nu își asumă proiectul. Și, atunci, nu mai e proiectul lui. În ambele situații, Klaus Iohannis iese prost din povestea asta, care înseamnă proiectul major al mandatelor lui. Un eșec care periclitează viitorul copiilor țării mele.
Ce credeți că ar trebui făcut cu acest proiect al legilor educației?
Trebuie renunțat imediat la el, pentru că dezbaterea publică a fost scăpată din mâini. Nu se mai discută esența, se discută perifericul. Guvernul a demonstrat că nu are autoritatea morală și intelectuală pentru a da o lege a educației. Ea este pusă pe taraba politică în negocieri cu PSD: vă pun premier dacă îmi treceți legea educației,iar acest lucru nu este acceptabil. Discuțiile au creat falii în societate, președintele promițându-ne că va face un proiect prin consens.
Toate obiectivele care au fost stabilite, când ni s-a vorbit de această lege a educației, au eșuat. Consens nu avem. Discuții despre esență nu avem. Putere politică și autoritate morală și intelectuală a celor care scriu aceste legi nu avem. În concluzie, nu văd de ce s-ar insista pe o chestiune care nu face decât să dezbine societatea?
Dar și dvs. ați divizat societatea când ați dat Legea Educației.
Aparent, așa e, și eu am dezbinat societatea când am dat Legea 1. Dar să vedem pe ce linii de falie am dezbinat-o! Am dezbinat între excelență și mediocritate. Am dezbinat între fraudă și corectitudine. Am pus pe masă o alegere de societate. Am spus, atunci: „Funeriu a ales ce cale vrea pentru el și familia lui, dar asta e alegerea voastră, a societății. Vreți să mergeți pe mâna celor cinstiți sau pe mâna fraudatorilor?”
Iar societatea a ales, pentru că, iată, un deceniu mai târziu, societatea ia atitudine față de plagiatori, de exemplu. Societatea apără ideile al căror promotor am fost în urmă cu 12 ani, fără ca nici măcar să își mai amintească cine e cel care a adus aceste idei în atenția publică. Acesta este lucrul care mi se pare cel mai sănătos: când ideile tale își fac drum în societate, cresc, sunt internalizate, în absența ta -iată, sunt absent din viața publică de 10 ani.
Așadar, acele linii de falie au fost legitime pentru că ele existau deja, însă nimeni nu și-a asumat să le expună și să tranșeze. Iată, după ce societatea a înțeles care e miza, acele idei au sudat societatea în jurul unor idei valide: corectitudine, performanță, fruntea sus, nu mâna întinsă!
Cred că astfel de deliberări majore de societate ne lipsesc, din cauza micimii intelectuale a celor din politică. În loc de lupte mari, pe idei majore, avem cafteli minore pe teme derizorii.
Ați spus că veți face, din postură privată, ceea ce nu ați reușit să faceți ca ministru. Despre ce este vorba?
M-am implicat în viața publică pentru că am vrut să fac astfel încât copiii țării mele, prin educație, să devină liderii generației lor. Din păcate, nu am reușit, în principal pentru că ceea ce am făcut la minister a fost demolat de alții, dar până la urmă schimbarea este esența democrației, așa că nu am a da vina, așa cum fac toți luzerii, pe ideea că „nu am fost lăsat”.
Dar idealul meu rămâne, așa că am început să construiesc un nou sistem de educație. Ca prim pas, în pandemie, am construit un sistem în care profesori pot să predea, oricărui elev, online, orice materie. Am făcut asta la scară mică, încă din 2021, și am avut un număr de profesori care au predat unor elevi, iar rezultatele au fost bune: note mari la bac, de exemplu.
Acum am trecut la etapa următoare, am ameliorat sistemul și acceptăm -de fapt, îi chem- pe toți cei care vor să fie parte dintr-un corp de elită al educației, să se înscrie pe teach4u.ro. Acolo, vor găsi, în curând, colegi tot atât de buni ca ei și, mai ales, vor găsi mentori la cel mai înalt nivel. Sunt deja câteva zeci de profesoare și profesori înscriși, în curând vor fi vizibili și live.
În multe domenii au acceptat să vină alături de noi și să se ocupe de formarea profesorilor mari somități, academicieni, profesori care pregătesc loturi olimpice, colegi de-ai mei de la mari universități ale lumii, pe scurt oameni care realizează că sistemul public nu poate produce rezultate în viitorul apropiat.
Vom funcționa online o perioadă și, imediat ce vom avea suficientă resursă umană de calitate într-o zonă geografică, vom deschide și școli fizice. De fapt, obiectivul este să construim un întreg eco-sistem educațional, cu activități școlare, extrașcolare, sportive, orientare în cariera școlară și profesională, un loc în care excelența profesorilor -pentru că doar cei mai buni vor fi acceptați în sistemul nostru- va începe un cerc virtuos al educației.
Vreau ca acest sistem să fie deschis tuturor elevilor care vor și pot, indiferent de resursele lor financiare. Cred că cea mai mare resursă de dezvoltare a României o reprezintă copiii talentați care se pierd din lipsă de implicare a familiei și a școlii. Trebuie ca cineva să rupă această spirală a eșecului și, dacă suficienți oameni înțeleg care e miza, sigur vom reuși.
