Cosmin Perța: Scriitorul este un observator care scrie din interiorul tăvălugului – INTERVIU

Ultimul roman publicat de Cosmin Perța la editura Polirom – Ca să nu se aleagă praful de toate este despre „România anilor ’90. Eroul romanului, Samson, sunt eu, e Cosmin, e o întreagă generație care a supraviețuit celor mai ciudați ani din istoria recentă nu doar a României, ci a unei întregi regiuni aflate la periferia Europei, Statele Unite ale Violenței”.

Așa prezintă cartea, pe coperta a 4-a, Bogdan Alexandru Stănescu. Citind romanul, se produce o teleportare a cititorului în anii aceia. Romanul recuperează o Românie a anilor ’90, la fel cum alte cărți recuperează istoric perioada de dinainte de 1989.

Ca să nu se aleagă praful de toate se petrece pe fundalul anilor ’90, recunoști ferocitatea acelor ani, tensiunea, felul în care, în malaxorul postdecembrist, omul simplu a fost pur și simplu zdrobit. Romanul are o poveste, iar povestea este rațiunea de a fi a unui roman, declară Cosmin Perța în interviul pe care l-am realizat după lansarea de la Târgul de Carte Bookfest, care a avut loc în perioada 30 martie – 2 aprilie, de la Timișoara.

„În ceea ce mă privește, eu scriu povești pe care aș vrea să le citesc. Și în care mă pot investi emoțional”, declară scriitorul în interviu.

Dincolo de povestea romanului, Cosmin Perța este un scriitor de forță al literaturii contemporane. Unde este astăzi literatura română contemporană într-un context hipertehnologizat, Cosmin Perța consideră că ”față de anii 2000, acum literatura română chiar are un public. Mic, e adevărat, dar în evidentă creștere față de unul infim spre inexistent”.

La București, în Control Club, de ceva timp, Cosmin Perța realizează proiectul Swords – Spoken Word Sessions, proiect în care poeți, actori, autori și performeri se întâlnesc pe o scenă într-un spectacol spoken word. Întoteauna, sesiunele sunt sold out.  Spoeken word câștigă teren și poate fi o strategie de seducție potrivită pentru a atrage public spre poezie, spre literatură.

Principalele declarații din interviu:

• Poziționările teoretice sau ideologice pot în anumite cazuri să potențeze mesajul unei cărți, în alte cazuri pot să îl submineze, ba pot chiar să creeze un orizont de așteptare care să plaseze automat o carte într-o nișă de public, ceea ce nu prea e de dorit, însă niciodată nu vor putea să facă povestea mai bună sau mai rea.
• Mesajul unei cărți e una, el poate fi manipulat ideologic și transformat în tezism, însă forța unei cărți vine din poveste, nu din mesaj/teză.
• Eu lucrez cu finaluri deschise și cu situații care solicită la maxim capacitatea de interpretare a cititorului, lăsându-l să înțeleagă lucrurile în paradigma pe care o dorește. Nu-l trag de mână după mine, doar îi prezint cartierul.
• Sunt scriitori care se gândesc la temele timpului lor, care scriu cărți perfect conștienți de publicul căruia i se adresează și bifează toate căsuțele. În ceea ce mă privește, eu scriu povești pe care aș vrea să le citesc. Și în care mă pot investi emoțional.
• Există găști. Uneori sunt grupate ideologic, dar de cele mai multe ori se formează pe baza unor afinități comune sau a unor simpatii reciproce sau, pur și simplu, se formează ca niște mici comunități în jurul unor structuri culturale, universități, reviste, cenacluri ș.a. Alteori sunt structurate politic (uniuni de creație, asociații etc.).
• „Gașca” nu reprezintă neapărat ceva rău, răul apare atunci când componenta ideologică sau politică devine radicală și dominantă și duce la discriminare, bullying, ridiculizare a „adversarului” și refuz al oricărui tip de argument sau dialog
• Față de anii 2000, acum literatura română chiar are un public. Mic, e adevărat, dar în evidentă creștere față de unul infim spre inexistent. Sigur că procesul ar putea fi accelerat prin diverse inițiative guvernamentale și politici culturale, dar chiar și fără acel sprijin lucrurile par să se schimbe în bine. Există o generație foarte tânără de liceeni și studenți care e mult mai familiarizată cu lectura și literatura.
• Perfomance poetry e o formă de artă conceptuală, irepetabilă, niciun performance nu va semăna cu celălalt, nu va fi identic. Și presupune o doză bună și creativă de improvizație și adaptare la public, la muzică, la scenă, la context. E o efemeridă, are loc doar atunci, pe moment, nu poate fi reprodus. Nu în același fel.

Daniela Rațiu: Am citit cartea ta „Ca să nu se aleagă praful de toate” după ce citisem „Specii” a lui Cristian Fulaș, paralel cu „Magul” de la Kremlin de Giuliano Da Empoli, al cărei final l-am amânat, devorând micro-romanul tău, cum este prezentat. Am avut sentimentul că ficțiunea ta, dar și cartea lui Fulaș, recuperează o Românie, la fel cum alte cărți recuperează istoric perioada de dinainte de 1989.

„Ca să nu se aleagă praful de toate” este o poveste din anii 90, recunoști ferocitatea acelor ani, tensiunea, felul în care, în malaxorul postdecembrist, omul simplu a fost pur și simplu zdrobit. Samson, personajul tău, e un astfel de personaj. Și, da, există o singurătate în paginile romanului care te lasă fără aer. De când te bântuie Samson?

Cosmin Perța: De vreo zece ani, cel puțin. Am simțit-o ca pe o datorie morală într-un fel. O dată să vorbesc deschis despre bizareria acelor ani și apoi să evoc cumva, chiar dacă indirect și cu foarte puține date biografice reale, figura unui vechi prieten care a fost ucis în stradă în timpul unor reglări de conturi. Îi spuneam Samson, de la el am luat numele, și m-a protejat când mi-a fost greu. Dar Samson din carte nu este Samson acela, e un Samson generic, care vorbește despre mulți dintre noi.

Dacă ne raportăm la axa timpului, cartea ta și cartea lui Fulaș – care zugrăvește deriva morală sau amorală a vremurilor noastre, din zona media și politică, încrengăturile, atunci e o logică.  Avem o anatomie a corupției, ca un racursi. Ai perspectiva. Anii 90 și prezentul. Lumea aceea mică pe care o construiești tu, mafia lemnului, corupția autoritaților, lumea răsturnată a micilor comunități.

Nu întâmplător am pus în enumerare și Magul de la Kremlin, pentru că, dacă survolăm the big picture,  vorbim despre un spațiu postcomunist, post-Războiul Rece. Aceeași moștenire. Avem același legi de funcționare. Corupția e una dintre ele. Istoria nu se repetă, dar iată că suntem în zorii unui nou Război Rece. Scriitorul este un observator, un cronicar? Are el o menire?

Am spus mereu că văd scriitorul ca pe un observator care are menirea de a lăsa o mărturie a timpului său. Dar nu un observator distant, cu vedere de ansamblu și perspectivă, pentru că lucrul acesta e posibil doar dacă scrii romane istorice.

Ci un observator implicat, subiectiv, care notează și scrie din interiorul tăvălugului, folosindu-și intuiția pentru a vedea direcția în care se îndreaptă, dar fără a ști încotro se îndreaptă, trăind în timp ce scrie, asumând poziții, fiind poate părtinitor, poate greșind.

Însă această perspectivă implicată este absolut necesară istoriei pentru a putea discerne nuanțe în anumite contexte, situații, conjuncturi.

Istoria reține narațiunea seacă a evenimentelor, literatura le dă viață, tumult, pasiune, emoție. Motivațiile, credințele și spaimele unor societăți nu pot fi niciodată recreate post-factum, decât speculativ. De asta mărturiile literare din interior sunt deosebit de relevante. Poveștile celor cernuți de istorie, ale învinșilor, ale celor uitați au doze fantastice de tragism pentru că fiecare a crezut, pe drum, în dreptatea lui.

Dincolo însă de dimensiunea politic-socială a cărții tale, este construcția textului, povestea. Dimensiunea tragică. E acolo un soi de privire tandră asupra personajului. Un roman de o brutalitate tandră, oricât ar părea de paradoxal. Aici e însă măsura talentului tău.

Scrii din perspectiva personajului, la persoana I. Plonjezi în dilemele morale, in sinele personajului, conștiința perderii de sine, frământările lui, evoluția lui narativă. Într-un astfel de personaj, ca autor, ai sublimat din toate, biografie, simpla obervație, referințe literare, capacitatea de construcție, de ficționalizare. Samson are forță. Crezi că l-ai dus până la capăt?

E dus până la capăt în ceea ce privește povestea aceasta. Și-a îndeplinit menirea. Pentru ea cred că a fost dezvoltat cât trebuia. Însă el, în ansamblu, este un personaj cu mult potențial narativ și poate progresa  pe multe planuri și evolua în diferite contexte.

Îl văd ca pe un personaj versatil și puternic la care merită revenit și fațetat în continuare. În noul roman la care scriu acum Samson va avea o apariție episodică. A mai avut una și în În urmă nu mai e nimic. Și după ce voi termina romanul la care lucrez o să mă gândesc foarte serios dacă Samson nu ar merita încă o carte doar a lui.

Întrebarea legată de Samson și dacă ai dus personajul până la capăt, având în vedere dimensiunile romanului, în condițiile în care, în spațiul literar, există o întreagă discuție legată de roman considerat consistent ca număr de pagini versus microroman, romanul fiind piesa de forță.

Am terminat romanul cu un sentiment amestecat. De prea scurt, te ia pe sus, însă pe de altă parte asta e respirația lui, puternică. Vine ca tăvălug.  În cinematografia românească postdecembristă, ruptura de cinema-ul supraestetizat s-a produs odată cu Noul Val. În literatură, această ruptură s-a produs odată cu anii 2000, se spune adesea. Mizerabilismul, hipersexualizare. Frica de politic. Există o astfel de schismă?

Nu m-am gândit niciodată în termeni atât de tehnici la literatura pe care o scriu și nici nu urmăresc cărțile colegilor mei printr-o astfel de prismă. Atât în ceea ce scriu eu cât și în ceea ce urmăresc la alții, fie ca fost editor, fie ca simplu cititor, mă interesează un singur lucru, povestea.

Dacă povestea e puternică, coerentă, bine scrisă, spune ceva despre lumea în care trăim și transmite emoție, cartea aceea mă interesează. Poziționările teoretice sau ideologice pot în anumite cazuri să potențeze mesajul unei cărți, în alte cazuri pot să îl submineze, ba pot chiar să creeze un orizont de așteptare care să plaseze automat o carte într-o nișă de public, ceea ce nu prea e de dorit, însă niciodată nu vor putea să facă povestea mai bună sau mai rea.

Mesajul unei cărți e una, el poate fi manipulat ideologic și transformat în tezism, însă forța unei cărți vine din poveste, nu din mesaj/teză. Eu mă feresc să am teze în cărțile mele, pe cât se poate. Teza presupune propagandă. Iar în propagandă lucrurile sunt simplificate, caricaturizate, se renunță la nuanțe și complexitate pentru a opera cu dualisme (bine/rău). Diegeza e sacrificată pentru pamflet sau proces de intenție, ceea ce poate să fie eficient, nu zic nu, dar nu e ce caut eu în spațiul estetic.

Eu lucrez cu finaluri deschise și cu situații care solicită la maxim capacitatea de interpretare a cititorului, lăsându-l să înțeleagă lucrurile în paradigma pe care o dorește.

Nu-l trag de mână după mine, doar îi prezint cartierul. Și revenind la întrebarea ta, e firesc ca preocupările, perspectiva, limbajul și accentele narative să se modifice de la o generație la alta. Nu aș spune să evolueze, ci să se schimbe, însă indiferent de aceste trenduri există cărți care rezistă modelor, gustului.

De obicei sunt cărți care spun povești memorabile, care ating ceva în interior. Și le spun bine, indiferent de arsenalul tehnic folosit. Sunt scriitori care se gândesc la temele timpului lor, care scriu cărți perfect conștienți de publicul căruia i se adresează și bifează toate căsuțele. În ceea ce mă privește, eu scriu povești pe care aș vrea să le citesc. Și în care mă pot investi emoțional.

Lumea scriitorilor nu e nici ea diferită de altele. Există o așezare a lucrurilor, centru – perifieric, in – out, resurse puține – orgolii multe, validare – lipsa ei. Viteza lumii e fast-forward, ce ratăm în lumea asta a noastră culturală?

Nu sunt un scriitor social/sociabil, în sensul în care nu am fost niciodată preocupat să îmi fac alianțe, să acced în anumite grupuri de interese, să mă împrietenesc cu unul și altul pentru a trage foloase.

Partea aceasta a lumii literare mi-a fost mai mereu străină. Politica din spatele cortinei. Jocurile de putere, traficul de influență.

Pe de o parte, probabil, pentru că am fost mereu mai preocupat de ce scriu, de calitatea a ceea ce scriu, decât de construirea unei poziții de autoritate. Și apoi pentru că nu pot, fizic, nici să lingușesc, nici să fiu ipocrit, nici să mă folosesc de oameni. Așa că am stat deoparte și am muncit.

Bineînțeles, ca orice electron liber, ajungi la un moment dat să gravitezi în jurul unui nucleu, dar la mine nucleele s-au tot schimbat, singura constantă a fost încăpățânarea de a-mi face treaba bine, de a mă reinventa mereu, de nu mă cantona în forme, stiluri și teme, de a nu mă manieriza.

Citește și: Dezumanizarea prin înfometare, de către Statul Sovietic, a propriilor cetățeni este o crimă rămasă nepedepsită. Interviu cu scriitoarea Larisa Turea

Sunt mereu în căutarea unei povești și a celui mai bun mod de a o spune. Și, în ultimă instanță, decât să aștept să mă ajute alții pe mine, am preferat să fac tot posibilul să îi ajut eu pe alții. Am făcut asta descoperind, editând și publicând cărți ale unor autori valoroși, oferind câte cunoștințe am eu în cursurile de scriere, organizând zeci de evenimente culturale, gândind și implementând proiecte.

Așa că nu știu dacă am ratat ceva, cum spui tu, în lumea asta culturală. Cea mai mare bucurie a mea vine din a face lucruri. Și dacă ne oprim în orgolii, resurse puține, lipsă de validare, nu mai facem nimic. Și mai e ceva ce am învățat pe parcurs, poate e mai greu și durează mai mult, dar munca bine făcută și susținută dă rezultate.

Știu că poate părea o naivitate, dar oricât de marginalizat ai fi, dacă nu renunți, nu te lași descurajat, demoralizat, până la urmă, dacă e ceva bun acolo, se va vedea.

 Se vorbește adesea și de „găști”. Există?

Da, există. Uneori sunt grupate ideologic, dar de cele mai multe ori se formează pe baza unor afinități comune sau a unor simpatii reciproce sau, pur și simplu, se formează ca niște mici comunități în jurul unor structuri culturale, universități, reviste, cenacluri ș.a.

Alteori sunt structurate politic (uniuni de creație, asociații etc.). „Gașca” nu reprezintă neapărat ceva rău, răul apare atunci când componenta ideologică sau politică devine radicală și dominantă și duce la discriminare, bullying, ridiculizare a „adversarului” și refuz al oricărui tip de argument sau dialog.

 Ai fost prezent la Târgul de carte Bookfest de la Timișoara. Lansarea ta a fost după cea a cărții lui Cristian Fulaș, Specii. Alexandru Potcoavă, la prezentarea cărții tale, remarca pe bună dreptate, că deși două cărți diferite, lansarea lor una după alta era potrivită.

La rândul meu, spuneam în prezentarea cărții lui Fulaș, valabil și în ceea ce te privește, că scriitorii și cărțile lor nu reușesc să spargă blocada media. Avem de a face însă și cu o ipocrizie a media mainstream care deplâng în știri apocaliptice faptul că românii nu citesc, însă, în același timp, scriitorii nu ajung în studiourile lor.

Cărți precum cea a lui Fulaș sau romanul tău ar deveni bestselleruri într-o țară care acordă importanță sciitorilor, culturii în general. Ce avem noi însă, televiziunile acordă importanță, spre exemplu, lui Dragnea și al său blog. Omul gătește și se filmează în bucătăria lui.

Nu o să fiu ipocrit să spun că nu îmi doresc să am un bestseller. Pe de altă parte, însă, nici nu pot să spun că sufăr că nu am un bestseller. Cele mai multe dintre cărțile care mi-au schimbat viața nu au fost bestselleruri. Cărți mici, intense, exact cum îmi place și mie să scriu. Romanele lui Richard Brautigan, Venedikt Erofeev, Aglaja Veterany, Manualul întâmplărilor al lui Ștefan Agopian, cărțile scurte ale lui Mishima ș.a.

Singura rațiune pentru care mi-aș dori un bestseller ar fi avantajul financiar, e ideal să poți trăi dintr-o carte câțiva ani, cât să scrii alta sau altele, fără să trebuiască să te împarți între trei joburi și proiecte personale, scrisul fiind și el pe undeva pe acolo. Nu știu de ce, dar sunt absolut sigur că aș scrie la un alt nivel dacă aș putea face doar asta. Dar nu putem avea toți bestselleruri pe piața noastră atât de mefientă față de scriitorul român contemporan.

Și nici nu e vina publicului, e vina sistemului. Și nu mă refer la editori, ci la Ministerul Culturii și la Ministerul Educației.

Dar asta e altă poveste. Nu mi-am setat să scriu un bestseller și nici n-o voi face, căci văd la alții cât de periculos poate fi. Cunosc scriitori obsedați de succes și vânzări și asta îi arde, îi mistuie pe dinăuntru. Vorbesc doar despre asta, se gândesc doar la asta și suferă îngrozitor. Eu prefer să nu am așteptări și să mă bucur astfel de orice lucru, cât de mărunt. Căci nu ni se cuvine nimic. Tot ce avem trebuie să câștigăm.

Pe de altă parte, cred, știu că e complicat și vorbim de resurse puține, politici incoerente, superficiale, însă nici editurile nu reușesc să spargă barierele astea. Cum am putea face ca literatura să iasă din spațiul strâmt, marginal, considerat elitist? Deși literatura egal condiția umană.  

Eu zic să mai avem puțină răbdare. Încă vreo 20 de ani. Sunt un optimist, dar optimismul meu e justificat și statistic. Lucrurile s-au schimbat mult în ultimele două decenii. Față de anii 2000, acum literatura română chiar are un public. Mic, e adevărat, dar în evidentă creștere față de unul infim spre inexistent. Sigur că procesul ar putea fi accelerat prin diverse inițiative guvernamentale și politici culturale, dar chiar și fără acel sprijin lucrurile par să se schimbe în bine.

Există o generație foarte tânără de liceeni și studenți care e mult mai familiarizată cu lectura și literatura. Totul este să reușim să păstrăm bruma de stabilitate economică și socială pe care o avem. Dacă trendul rămâne constant avem șanse să spargem bula. Dar sunt atât de multe variabile aici, mai ales cele economice, încât nu se pot face previziuni. Speranță și răbdare însă ar trebui să avem.

 Ce e literatura, Cosmin Perța?

Orice s-ar răspunde la întrebarea asta e doar o fracțiune din ceea ce este literatura. De asemenea, fiind o întrebare atât de generală e un magnet pentru truisme. O să spun doar atât: pentru mine este un portal către lumi și existențe paralele, stratificate. Îmi permite să trăiesc mai mult decât îmi impun limitările biologice, spațiale și temporale.

Există această dilemă a scriitorului – se apropie de politic, de social, este el un scriitor sau un activist? Pentru unii scriitori a sonda politicul este vulgarizare. Pentru alții, socialul este pur activism. Se pot pune bariere de genul acesta?

Nu există scriitor neideologic. E un mit. Fiecare scriitor este în primul rând o ființă umană, care are opțiuni ideologice. Crede, la nivel teoretic, în stânga sau dreapta, e conservator sau progresist, are opinii politice și culturale, are o viziune a lumii fundamentată pe o experiență bazată pe o serie de alegeri ideologice, provine dintr-un mediu social cu influență ideologică, dintr-un grup cu anumite credințe, are o rasă și o naționalitate, o identificare de gen, are un fel de a înțelege lumea influențat de toate aceste variabile, care se transferă în literatura pe care o scrie.

Citește și: Marianna Prîsiajniuk, jurnalistă din Ucraina: Dacă Federația Rusă nu va plăti pentru genocid, atunci situația se va repeta – INTERVIU

Reprezintă un grup social, se adresează unui grup social, reflectă un context social din perspectiva unor prejudecăți sau înțelegeri subiective. Obiectivitatea absolută nu există, e un lucru probat și de filosofie și de literatură. Și în absența acestei obiectivități literatura este interpretare a lumii. Nu poți spune totul în nicio poveste, și atunci, prin simpla selecție a elementelor pe care le folosești într-o poveste, ai creat o variantă, favorizezi un anumit tip de înțelegere.

Dar cred într-un anumit tip de literatură socială, o literatură care vorbește despre om, mai mult decât despre idei. O literatură care să ajute, poate, să înțelegem lucrurile și din altă perspectivă, să ne pună în papucii altcuiva pe care îl catalogasem deja fără drept de apel, care să ne deschidă înspre alteritate, înspre înțelegerea celuilalt, care e aici lângă noi, dar nu l-am văzut. Nu ca pe un om, ci doar ca pe o etichetă.

Ne uităm în jur și nu vedem oameni, ci emanații ale unor direcții ideologice, persoane fără identitate, fără interior, ambalaje de tip „sandwich man”, cu rol de purtător de slogane. Și catalogăm cu viteza luminii, după ce haine poartă, are sau nu barbă, rochie sau pantaloni, trotinetă sau bmw sau dintr-un fragment de text scos din context.

E deosebit de nociv să ne raportăm la lume așa, e calea cea mai rapidă înspre pierderea umanității și înțelegerea lumii printr-un algoritm binar disfuncțional. Așa identificau și minerii intelectualii pe stradă la mineriade, la fel de pripit și superficial și gestul în sine nu e inocent pentru că odată realizat justifică violență, cruzime, ură, tocmai pentru că cel din față nu mai e un om, ca tine, ci un simbol, un „dușman”.

Am să invoc câteva versuri dintr-un poem de al tău din volumul „Cântec de leagăn pentru generația mea”, carte care mi-a plăcut foarte mult. „Spunem penumbră./În penumbră nu există bine și rău,/în penumbră locuim toți într-o lume virtuală./În penumbră jucăm counter-strike fericiți./Ucidem oameni în penumbră și nu e îndeajuns. Pajiștea albă. ”.

Se spune despre poezie că surprinde sufletul lumii, sună clișeic, dar s-ar cam reduce la asta. Privirea poetului e precum razele X, exagerând de dragul demonstrației. Drept dovezi o să înșir cuvinte decupate din poemele tale și te rog să mă contrazici, dacă e posibil.

„Depersonalizare, dezumanizare, electro-mutilare, teritoriul inarticulatului, exprimăm nimic, eșec, apocalipsa, post-cibernetic, nano-tehnic, imprecis, Al Treilea Război Mondial, feroce, păsări negre, delir, miezul delirului”. Deci?

Habar nu am. Nu știu dacă surprinde „sufletul lumii”, dar surprinde neliniștea mea în raport cu lumea. La mine poezia funcționează ca o transă. Intru în ea și nu controlez nimic, las totul să curgă. Cred în continuare într-o dimensiune orfică a poemului. Dar nu include vizionarism, ci mai degrabă o explorare critică și traumatică a prezentului.

Ai început proiectul Swords – Spoken Word Sessions, mai precis performance poetry. Poezia astăzi nu e doar textul scris, are astfel o formă de manifestare. Performance. Poezia nu rămâne în urmă timpului pe care îl trăim, hipertehnologizat, vizual. Poezia e emoție. Ce e acest proiect? Și mai ales cum definești poezia performativă? Este o formă de seducție a publicului? Poate fi?  

Da, poate fi o formă de seducție și prezența autoarei/autorului este foarte importantă, creează un tip de intimitate cu publicul, o experiență. În spoken word nu folosești doar textul, folosești corpul, folosești vocea, folosești muzică, lumini, proiecții video. Poți folosi elemente teatrale sau chiar de scenografie.

Am văzut asta ca pe o posibilitate de a duce discursul poetic la un alt nivel. Cred că spoken word este un mediu perfect pentru poezia cu tematică civică și socială. Asta este zona pe care o explorez eu momentan. Dar e o opțiune personală. Asta nu înseamnă că spoken word nu poate fi intimist, biografist, metaforic, să mizeze pe afect sau pe atmosferă. Cum în poezie se poate face orice, la fel și în spoken word. Nu e o problemă de tematică, ci de calitate.

Muzica și corpul sunt două medii care folosite cum trebuie pot amplifica poemul. E o formă de artă conceptuală, irepetabilă, niciun performance nu va semăna cu celălalt, nu va fi identic. Și presupune o doză bună și creativă de improvizație și adaptare la public, la muzică, la scenă, la context. E o efemeridă, are loc doar atunci, pe moment, nu poate fi reprodus. Nu în același fel. Și asta îi dă și mai mult farmec.

Când e făcut cum trebuie e o formă de exprimare diferită de poezie sau muzică sau teatru, un hibrid care îmbină forță și fragilitate, seducție și stranietate. Noi ne străduim să aducem pe scena SwordS unele/unii dintre cele/cei mai bune/buni performeri și poete/poeți români contemporani, dar trebuie să vedeți ca să înțelegeți. Și din fericire în momentul de față există scene de spoken word la București, Timișoara, Cluj, Iași. Încercați.

Cosmin Perța (n. 1982, Vișeu de Sus, jud. Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obținând ulterior titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică est-europeană. A publicat mai multe romane și volume de eseuri, povestiri și poeme.

În 2012 a obținut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București. Dintre acestea amintim: Zorovavel (Editura Grinta, 2002), Santinela de lut (Editura Vinea, 2005), Cântec pentru Maria (Editura Vinea, 2007), Întâmplări la marginea lumii (Editura Cartea Românească, 2007), Bătrânul, o divină comedie (Editura Charmides, 2009), În urmă nu mai e nimic (Editura Polirom, 2015), Cântec de leagăn pentru generația mea (Editura Paralela 45, 2018), Arșița (Editura Paralela 45, 2019), Dispariția (Editura Polirom, 2021).