Frumuseţea care poate schimba lumea. Despre bunătate la scară mică

de Nicoleta Beraru

Cu toţii am fost puşi în viaţă, şi nu o dată, în faţa întrebării: „Oare am procedat bine?”. Viaţa este o continuă acţiune şi reacţiune. Suntem şi victime, şi călăi. Manifestăm şi comportamente ofensive, şi defensive. Omul este o sumă de fapte bune, de greşeli, de răutăţi, de confuzii. Cel care ne defineşte în particular este rezultatul acestei sume.

Nu există un om bun în stare pură, cum nici un om absolut rău nu există. Oamenii care îşi pun des întrebarea Oare am procedat bine? sunt cei care au curajul să se îndoiască. Îndoiala poate, bineînţeles, să aibă şi valenţe negative pentru că poate reprezenta o piedică în evoluţie, o îngreunare a procesului, oricare ar fi acela. Dar este preferabilă superficialităţii unei decizii, impulsivităţii sau orgoliului; acestea din urmă pot distruge. Deşi îndoiala aduce întârzieri în luarea de decizii şi demararea de acţiuni, în realizarea proiectelor, odată cumpănite şi tranşate, lucrurile vor fi de multe ori de calitate.

Vorbim, aşadar, de o simţire bună a realităţii şi de înţelepciune. Iar înţelepciunea, ca şi bunul simţ, e o formă de bunătate. Desigur, ar fi mai simplu dacă am fi puşi faţă în faţă cu tabloul sufletului nostru, care să se poată contura în funcţie de faptele pe care le săvârşim şi de atitudinile faţă de ceilalţi, aşa cum i se întâmplă tânărului Dorian Gray din romanul Portretul lui Dorian Gray al lui Oscar Wilde. Atunci, răspunsul la întrebarea Oare am procedat bine? nu ne-ar mai frământa , ci ni s-ar oferi în mod evident. Dar această frământare, apanaj al omului cu minte, cuminte, chibzuit, e un proces care ne umanizează. Până la urmă, înţelepciunea, şi deci şi bunătatea, mai vine şi odată cu vârsta. „La unii însă vârsta vine singură”, constată (şi) Oscar Wilde .

Să ne raportăm la o situaţie simplă şi des întâlnită: stai de vorbă la o cafea, în pauză, cu un coleg de birou. Discuţi cu el despre lucruri care se întâmplă la firmă, apoi ajungi la strategii, implementare ş.a.m.d. Eşti atât de implicat, încât discuţia voastră informală devine o şedintă în doi. Nici nu îţi dai seama că te goleşti de idei şi soluţii. Pleci acasă copleşit de atenţia cu care colegul te-a ascultat. Sentimentul de mândrie şi utilitate te subjugă.

Şi vine şi ziua şedinţei mari, adevărate. Cu încredere, bunul coleg prezintă toate punctele de vedere expuse de tine în discuţia voastră în doi. Ceilalţi colegi şi şeful aplaudă minunata sa intervenţie, ideile tale vândute cu morgă de un altul în plen. Se înţelege, pe tine te ignoră total şi în timpul şedinţei, şi după. Iar tu, cu o mină de curcă plouată, taci. Nu ai dovezi care să te sprijine într-un eventual contraatac. Mai există posibilitatea de a-i reproşa furtul de idei şi de imagine. Însă îţi e teamă că vei fi bătut pe umăr cu ironie: „Bătrâne, faci din ţânţar armăsar”.

Oricare din aceste două posibile scenarii îţi vor leza personalitatea, te vor sugruma emoţional: primul te va reduce la un laş în propriii ochi, al doilea la un om lipsit de scrupule. Banalizarea actului săvârşit de coleg te va împinge la flexibilizarea propriilor limite. Pentru a evita ridicolul şi pentru a nu trece drept om rău, vei admite că dracul nu e chia atât de negru pe cât îl vezi tu. Te vei îndoi de tine, de justeţea raţiunii tale, vei amâna acţiunea, vei cădea pradă slăbiciunii şi hoţia îşi va pierde din consistenţă în ochii tăi.

Până la următorul eveniment – variaţiune pe aceeaşi temă. Abia atunci îţi va veni ideea să îndrăzneşti să-ţi delimitezi propriul teren. Vei fi aflat poate între timp că definirea limitelor personale nu înseamnă lipsa bunătăţii. Dacă nu vei fi capabil să-ţi defineşti limitele, vei produce confuzie.

Limitele personale afirmate funcţionează şi ca un scut de apărare a sănătăţii, dar şi ca un filtru – de ce fel de oameni vrei să te înconjori?

Trecerea situaţiilor parazitare în zona de tăcere produce frustrări şi lipsă de respect faţă de tine însuţi. Aducerea lor în discutie stabileşte un raport corect cu ceilalţi, cu noi înşine şi ne scuteşte pe viitor de alte situaţii dificile. Să conştientizăm deci că permisiunea încălcării limitelor personale nu ne face buni, ci slabi.

Dacă încă nu ţi-e clar, te poţi gândi la următoarele lucruri: ai apreciat vreodată pe cei care propovăduiesc bunătatea, dar sunt expresia sa inversă ? Gândeşte-te, de exemplu, la cineva care îşi umple piscina cu apă pe timp de secetă, pe când însetaţii îl privesc implorând, cu ochi în care luceşte moartea. Proprietarul piscinei le zâmbeşte cu blândeţe şi le spune cuvinte mângâietoare, dar îi lasă să crape de sete. Ce urmă de bunătate se găseşte aici? Bunătatea nu înseamnă exclusiv blândeţe. Fără  iubire nu e nimic. Un gest ferm, dar care îl ajută pe cel în nevoie – iată ce mai vrea să zică bunătatea.

Un coleg care te parafrazează în şedinţă, introducându-te în discuţie, admirându-te cinstit pentru ideile tale, iată din nou ce înseamnă bunătatea. Vorba dulce mult aduce – adevărat dacă această blândeţe este dublată de integritate. Corectitudinea, cinstea, feedback-ul potrivit, admiraţia sinceră – acestea sunt, mai mult decât blândeţea singură, dovezi de bunătate.

Chiar şi o decizie dură, luată echilibrat şi prezentată empatic se înscrie în sfera bunătăţii. Un şef ferm, corect, imparţial nu este un şef rău. Un şef care nu ştie să comunice, care conduce cu mână slabă ce vrea să treacă a blândeţe, produce confuzii în sânul unei echipe. Şi un coleg sau un prieten care gândeşte într-un fel, dar spune şi face altfel produce confuzii şi chiar conflicte. Diplomaţia nu înseamnă ipocrizie, ci denotă calcul şi abilitate. Până la urmă, şi Isus a acuzat fariseii şi cărturarii de făţărnicie. Nu pentru că a fost rău, ci drept.

„Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. (…) Astfel, îşi fac filacterele late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi, umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi, le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: Rabbi! Rabbi! Voi să nu vă numiţi Rabbi”. (Matei 23).

Bunătatea e cinstită şi dreaptă. Nu epatează, nu e demonstrativă, nu se aşază pe primul rând, nu domină. Ea iubeşte. Creştinismul predică iubirea aproapelui. Dar în zilele noastre, fiecare defineşte aproapele după cum îi sună. Se spune că nu putem iubi ce nu cunoaştem. Deschiderea spre ceilalţi, necunoscuţi, e dificilă când eşti obişnuit să traieşti doar în pătrăţica ta. Presupune efort şi conştientizare. Dacă eşti imparţial, reuşeşti să empatizezi cu ceilalţi. Altruismul e şi el o faţetă a bunătăţii. Asta nu înseamnă că această deschidere trebuie să fie sinonima abandonului de sine. A-i iubi şi a-i înţelege pe ceilalţi începe cu a te iubi şi a fi înţelegător cu tine însuţi. Altfel, rişti să te pierzi şi pierdându-te poţi face rău şi celor din jurul tău. Nu trebuie să confundăm mila cu bunătatea. Emil Cioran vorbeşte despre milă ca despre un viciu al bunătăţii.

Abandonarea relaţiilor toxice, cu tendinţe de dominare, umilire sau abuz în numele relaţiei, de orice fel ar fi aceasta – căsnicii, prietenii, parteneriate, nu înseamnă răutate. Ne facem un bine să facem curăţenie printre prieteni, colegi, parteneri cu care avem relaţii toxice. Le facem şi lor bine, pentru că le dăm şansa de a repara greşeli, confuzii şi de a dezvolta în viitor relaţii sănătoase cu alţii. Dăm fiecare dintre noi un refresh vieţii emoţionale, oferindu-ne echilibru, maturitate, înţelepciune. Sinceritatea față de noi înşine, dar şi de cei cu care relaţionăm, corectarea propriilor greşeli, dar şi prietenia pe care o manifestăm față de noi sunt alte aspecte legate de bunătate.

Scriitorul Samuel Johnson, una din cele mai importante figuri literare din mediul londonez al timpului său (1709 – 1784), afirma că bunătatea stă în puterile noastre chiar și atunci când nu există iubire. Făcea probabil referire la căscnicia nefericită cu soţia sa bolnavă, care bea şi priza opium. Dacă ne gândim la divorţurile grele, în care partenerii se sfâşie şi îşi folosesc copiii pentru a-şi face rău unul altuia, avem un tablou elocvent despre ce înseamnă lipsa de bunătate. Când te-ai despărţit de un om, trebuie să-l laşi să-şi ducă viaţa în pace, în continuare. În sens invers, când eşti hărţuit, trebuie să poţi să spui nu şi să-ţi defineşti limitele – să fii bun şi blând în toate, dar până unde se poate, vorba românească.  

Inteligenţa emoţională, corectitudinea, echitabilitatea, integritatea, blândeţea față de ceilalţi şi de tine însuţi sunt faţete ale bunătăţii. Oamenii buni vor şti întotdeauna să aprecieze bunătatea şi o vor răsfrânge asupra tuturor. Pentru că ei văd lumea aşa cum sunt. E poate aici o fermecătoare naivitate, căci lumea nu e doar bună. Dar naivitatea aceasta poate fi educată. Afirmarea limitelor personale ar fi o soluţie. Şi atunci, lumea ar fi mai frumoasă – lumea interioară, în care cei buni nu vor lăsa să se insinueze frustrări ce pot duce la conflicte, dar şi cea exterioară, care poate deveni mai bună prin contaminare cu bunătatea.

În opinia mea, „frumuseţea care va schimba lumea”, de care vorbeşte prinţul Mîşkin din Idiotul  lui Dostoievski, trimite la bunătate. Isus, figura cea mai iubitoare, dar şi cea mai revoluţionară din istoria creştinismului, este expresia bunătăţii. În secolulu al XXI-lea, ca orice valoare, bunătatea trebuie apărată. Şi de multe ori, confundată cu slăbiciunea, prostia, cu blândeţea prefăcută, cu prietenia toxică, necesită analiză şi conştientizare.


Nicoleta Beraru, prozatoare şi publicistă, este absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Trăieşte în Belgia de aproape 20 de ani, unde lucrează ca profesoară (Centrul de Limbi Moderne al Univ. KULeuven şi Agenţia de Integrare a Guvernului Flamand) şi trăducătoare. A colaborat cu diverse publicaţii româneşti şi belgiene (Newsweek România, PressHUB, Ziare.com, Revista organizaţiei flamande ADR Vlaanderen) şi a fost editor coordonator al Revistei Timpul Belgia

A publicat proză scurtă şi romane în limbile română şi neerlandeză. În 2019, a publicat romanul Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite, roman dedicat copiilor lăsaţi acasă de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Romanul a fost nominalizat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franţa) şi a primit locul II la concursul Cartea Anului al Organizaţiei Itaca Dublin. În 2022 a publicat în limba neerlandeză primul său volum de proză scurtă, Mijmeringen en kleine troost (Contemplaţii şi un pic de consolare). Tot în 2022, a publicat romanul Regăsirea.

LASĂ UN MESAJ

Te rugăm să introduci comentariul tău!
Introdu aici numele tău