La nivelul Primăriei Generale a Capitalei, problema câinilor comunitari este una de bani. Și asta nu de azi, de ieri, ci de foarte multă vreme.
Anual, se bugetează cheltuieli cu câinii comunitari în valoare impresionantă, în condițiile în care nimeni nu a făcut vreodată vreun recensământ al acestor animale, ca să nu mai vorbesc despre luarea în evidența populației canine a câinilor cu stăpân, din București. La fel cum nimeni nu știe nimic despre această populație, la nivelul țării.
Așa că, în funcție de direcția de „sifonare” a bugetului aferent câinilor comunitari, se vorbește despre un număr mai mare sau mai mic de câini fără stăpân. Îmi aduc aminte că un primar general, unul Oprescu, medic de meserie, se lăuda că sursa din care aflase el câți câini fără stăpân sunt în Capitală fusese ditamai Serviciul Român de Informații!
De ce ar fi important de știut numărul real de câini, de preferință pe vârste și sexe?
Deoarece doar în cunoștință de cauză putem să apreciem dacă comportamentul violent, ucigător chiar, al câinilor față de oamenii care trec/aleargă pe lângă ei este un fenomen sau reprezintă doar cazuri izolate și depărtate în timp, unul de celălalt.
Apoi, dacă am ști câți câini sunt, din fiecare categorie, ne-am putea da seama care este procentul câinilor fără stăpân care atacă violent, mortal chiar oamenii și care este procentul câinilor cu stăpân care atacă violent și mai omoară din când în când oameni.
Doar așa putem compara comportamentul violent canin cu comportamentul violent uman, în același oraș sau cartier. Doar ca să aflăm că câinii atacă oamenii de zeci, poate sute de ori mai rar, ca raport caz/populație, decât oamenii atacă oamenii.
Și de ce ar trebui să facem comparația asta între comportamentul violent al oamenilor și comportamentul violent al câinilor? Deoarece doar așa putem să îi întrebăm pe cei care strigă disperați să fie uciși toți câinii fără stăpân, pentru că 1 câine la 50.000 de câini a omorât un om, de ce nu strigă la fel de disperați să fie omorâți toți oamenii fără adăpost, atunci când 1 om la 10.000 de oameni a omorât un om.
Din păcate însă așa suntem noi, românii, când ne apucă civismul. Strigăm după soluții, de preferință radicale și uneori chiar mortale, înainte de a cunoaște în datele sale esențiale care este problema de soluționat.
Dar nu știm și nici nu vom afla vreodată câți câini are Capitala, nici câți sunt cu stăpân, nici câți sunt fără stăpân. Și atunci, degeaba decidem să îi omorâm pe toți, dacă nu știm câți avem de omorât.
