Am aflat vestea acum câteva minute. Aici, la Washington, e 8 dimineața. Pe Răzvan l-am cunoscut în 1972. Am devenit prieteni mai ales după căsătoria sa cu Roxana. Ne-am întâlnit prima oară în biroul lui Stelian Moțiu din sediul de pe Schitu Măgureanu al revistelor „Viața studențească” și „Amfiteatru”.
Era bonom și cordial, deloc arogant. Ca profesor la ITA (Istoria și Teoria Artei), a dovedit erudiție, profesionalism, profunzime intelectuală. Nu era scăpărător precum Ion Frunzetti, nu plutea amețitor printre metafore nebuloase precum Dan Hăulică. Era istoric, nu critic de artă.
Ne-a apropiat, în a doua jumătate a anilor ’70, prietenia cu mătușa lui Tudor și a Floricăi Jebeleanu, minunata graficiană Marcela Cordescu și cu soțul ei, scriitorul Vladimir Colin. Când ne întâlneam, vorbeam deschis, liber, fără inhibiții.
I-am vizitat pe Roxana și Răzvan de câteva ori în apartamentul lor dintr-un bloc aflat între Șoseaua Ștefan cel Mare și Piața Dorobanți. Conversații despre artă, literatură, idei. Răzvan detesta „saptamanismul” huliganic, naționalismul de bâlci, antisemitismul. Considera protocronismul o aberație.
Am vorbit despre Răzvan cu Vlad Georgescu, la Munchen. Fuseseră prieteni, veneau din aceeași lume a burgheziei sofisticate, cosmopolită, pro-occidentală. Într-un cuvânt, liberală.
A venit prăbușirea dictaturii, Răzvan s-a înrolat cu arme și bagaje în tabăra fesenistă.
A devenit, asemeni unor Augustin Buzura și Eugen Simion, un partizan și un beneficiar a ceea ce H.-R. Patapievici a numit sistemul Iliescu. Și-a folosit autoritarea de istoric pentru a denigra rezistența civică din Piața Universității și a sprijinit emfatic și zgomotos sinistra mineriadă din 13-15 iunie 1990. Atunci s-au întrerupt definitiv relațiile noastre.
Mă opresc aici. Răzvan a fost exmatriculat în anii studenției pentru solidaritatea sa cu profesorul Dionisie Pippidi. A fost un gest curajos și nobil. A traversat epoca lui Ceaușescu ca un profesor onorabil.
S-a opus, ca și Dinu C. Giurescu, dementului program de distrugere a monumentelor istorice. Din păcate, în anii postcomuniști, a devenit unul din stâlpii aparatelor producției simbolice, vetustă și provincială, a unei tot mai problematice și mai osificate Academii.
Textul acesta nu este nici necrolog, nici rechizitoriu. Este doar o mărturisire întristată despre un fost prieten.
Acest articol a fost publicat și pe Contributors.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
