În istoria omenirii, așa cum o cunoaștem noi, de cinci milenii încoace, toate și fiecare dintre marile imperii s-au impus și au dăinuit prin superioritatea lor de civilizație.
Desigur, puterea militară dezvoltată de un imperiu a contat, fără îndoială, în obținerea victoriilor pe teatrele de război. Dar civilizația dezvoltată de același imperiu a contat în perioada dintre războaie și mai ales pe tot timpul cât metropola, capitala imperiului, și-a impus dominația asupra provinciei.
Doar când provincia a dobândit o civilizație egală cu metropola, a putut provincia să se desprindă de imperiu. Iar imperiul a încetat să mai existe doar când civilizația lui s-a degradat până acolo unde nu a mai fost superioară civilizației provinciilor. Ori doar când, pur și simplu, a încetat să mai fie o civilizație, pierzându-și valorile și sensul.
În toți acești cinci mii de ani de istorie consemnată a omenirii, pe toate continentele, putem găsi exemple de imperii care s-au impus prin forța militară și care au sucombat imediat, în timp istoric, din lipsă de argumente civilizaționale, așa cum putem găsi expemple de imperii care s-au impus pentru o mie de ani, pe argumente civilizaționale, deși puterea lor militară a oscilat.
Poate că mă repet pentru cei care au mai citit câte ceva scris de mine, dar, ca o imagine sintetică, sarcofagul în care se află rămășițele materiale ale lui Napoleon I, din Domul Invalizilor, Paris, este înconjurat de pereți edificați în două cercuri concentrice.
Cel mai mic, cel din interior, afișază bătăliile purtate de Franța napoleoneană, iar cel din exterior, aproape dublu ca perimetru, afișează elementele de noutate civilizațională modernă, create de Napoleon, sub forma de legi, coduri și alte reglementări.
Despre victoriile militare sau înfrângerile lui Napoleon I aflăm din istorie, din literatură sau din alte arte și acest aflat este singura consecință pentru noi a acelor victorii sau înfrângeri. În schimb, chiar și astăzi, în multe state din Europa, dar și în alte locuri din Lume, sistemele de drept sunt de inspirație napoleoneană, de exemplu.
Adică, experimentăm și astăzi consecințele civilizaționale ale epocii inițiate imperial de Napoleon, acum 200 de ani și mai bine.
Epocă imperială ce nu ar fi putut avea loc în istoria omenirii, fără Revoluția Americană, cea prin care s-a creat primul imperiu de provincii egale, fără metropolă – Statele Unite ale Americii.
Iar civilizația americană, fundamentată pe cea europeană occidentală și cu tradiții asumate în antichitatea greco-romană, este în continuare civilizația dominantă în zilele noastre, practic pe tot globul pământesc, chiar dacă ea nu este impusă cu puterea nempăsurată a militarilor americani, decât în anumite locuri și în anumite condiții, nu toate de succes (vezi Afganistan).
Fac mențiunile astea aici doar ca un contra-argument la teza moscovită că ar exista o vocație imperială a Rusiei, care vine din trecutul ei sovietic și care ar trebui să se proiecteze într-un viitor pravoslavnic, nu numai asupra popoarelor ce locuiesc federația cu același nume, ci și asupra altor popoare, din vecinătatea Rusiei sau de aiurea.
De ce contra-argument? Deoarece imperiul rus nu a existat niciodată și nici nu ar putea să existe, din lipsă de putere și inovație civilizațională.
Ce poate aduce Rusia, într-o pretinsă provincie, pe care o cucerește militar? Din fiecare exemplu, de mai demult sau de astăzi, putem răspunde că Rusia aduce doar distrugere, jaf, crimă și degradare civilizațională.
Cât despre Uniunea Sovietică, care și-a impus atitudinea imperială asupra statelor comuniste din afara ei, pe parcursul a două generații, civilizația socialistă pe care a propus-o Moscova sovietică a fost una copiată inept din scrierile teoretice (neînsoțite de experimente, testări prin modelare sau alte forme de validare a teoriei) ale unor germani, publicate cu o sută de ani mai devreme. De aceea a fost de mirare că a ținut atât cât a ținut ea, civilizația comunistă.
Citește și: România și Republica Moldova. De la podul de flori la tăceri pline de îngrijorare
Așa că pretențiile actuale ale Kremlinului lui Putin, cum că ar exista o civilizație specifică rușilor și că o asemenea civilizație ar fi superioară celei dominante la nivel global, sunt pretenții penibile și nejustificate.
Pretenții care demonstrează de fapt o imensă frustrare națională rusă.
De la Petru cel Mare încoace, toți conducătorii Mamei Rusia, inclusiv comuniștii bolșevici, au depus eforturi de civilizare occidentală a supușilor.
Au clădit ca în Occident, s-au îmbrăcat ca în Occident, și-au făcut școli ca în Occident, s-au industrializat ca în Occident, au compus, au scris și au pictat ca occidentalii.
Uneori, au avut compozitori, scriitori și pictori de valoare occidentală, care au contribuit la și au influențat cultura universală. Dar astea doar dacă au folosit repere și criterii de civilizație occidentală, să fim bine înțeleși.
Alteori, rușii din țara lor au ratat să se ridice la nivelul de performanță civilizațională de tip occidental. Au rămas provinciali și inadecvați acei ruși.
De valoare istorică este observația directă că, de fiecare dată când Rusia a dat semne de apropiere de civilizația occidentală, Occidentul a fost bun pentru ruși.
Și invers. De fiecare dată când Rusia a ratat să își însușească valorile occidentale și a eșuat în tentativele sale programatice de occidentalizare, de vină nu au fost cei de la ei care au ratat, ci occidentalii, care au vrut răul rușilor, stabilindu-le asemenea standarde prea înalte pentru ei. Vezi cazurile de dopaj de stat ale sportivilor ruși, ca exemplu minor.
De aceea, eșecul introducerii în Federația Rusă a democrației de tip occidental, în esența ei și nu doar în aspectele ei exterioare, a fost denaturat dintr-un eșec al conducătorilor ruși, cu Putin în frunte, într-o amenințare pe care Occidentul ar instrumentaliza-o împotriva Rusiei.
Amenințare căreia Kremlinul nu poate să îi răspundă decât prin război. Că altceva oricum nu știe și nici nu îl duce mintea.
Necazul fiind pentru kremlinezi că nici în materia războiului nu s-au occidentalizat suficient, pentru a fi competitivi.
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională
