Apărut anul trecut în traducere românească, la editura Univers, romanul „Fată” al scriitoarei franceze Camille Laurens este cel mai recent, publicat în Franța în anul 2020, declarat Cea mai bună carte a anului de către revista Lire.
Romanul s-a vândut în peste 120.000 de exemplare, iar drepturile de traducere au fost cedate în 11 țări. Traducerea românească a fost realizată de Sinziana Manta. Din anul 2007 pânâ în 2019, a făcut parte din juriul pentru Premiul Femina. Laurens este membră a Academiei Goncourt din anul 2020.
Considerat în spațiul francez un roman care va rămâne drept referință în istoria femeilor, un roman feminist militant, „Fată” a trecut aproape neobservat în spațiul românesc. Scriitoarea declară în interviul realizat de Cristian Fulaș că „Fată” nu poate fi acuzat „de militantism, ci de angajament feminist împotriva patriarhatului, misoginismului și homofobiei”.
Am achiziționat cartea la Târgul de carte Gaudeamus de la București, anul trecut. M-a cucerit scriitura puternică, plină de forță. Tensiunea care străbate cartea îți pune în față o perspectivă neobșinuită, surprinzătoare, felul în care fetele erau/sunt inferioare băieților, în felul în care societatea prefigurează destine pentru că social există tipare diferite. Există o anumită răceală în textul paradoxal fierbinte și asta salvează romanul de pericolul unui activism de care ar putea fi acuzat.
Tema „oprimării” socialmente a femeilor. Forța scriiturii lui Camille Laurens vine dintr-un amestec suprinzător de fragilitate și duritate, iar tema feministă te-ai fi așteptat să fie îmbrățișată de zona culturală românească. Stilistic, scriitura poate fi caracterizată printr-un minimalism sofisticat fără prețiozități.
Fragilitate fără zorzoane. În „Fată”, Laurens urmărește destinul lui Laurence, născută în 1959. Contextul socio-politic era unul în care femeile abia căpătaseră dreptul de a avea un cont bancar și un loc de muncă fără aprobarea soțului.
Istoric vorbind, nu foarte departe de războiul teribil care sfârtecase Europa, Al Doilea Război Mondial, și apoape de anii ’60 cu tot cortegiul de revoluții pe care îl va aduce. Spațiul public era deja supraîncărcat socio-politico-emoțional. Post-războiul, angoasele, frustrările sociale, dezechilibrele, disfuncționalitățile, resentimentele – tot arsenalul era armat. Literatura este cel mai puternic discurs politic chiar dacă, potrivit scriitoarei, nu schimbă lumea. (Daniela Rațiu)
Principalale declarații din interviul realizat de Cristian Fulaș cu scriitoarea franceză Camille Laurens:
- Înțeleg literatura ca pe un mijloc de elucidare, ca pe manifestarea unui adevăr care ne scoate din clișee și ideologii, ne ajută să înaintăm pe drumul sensului. Literatura are puterea de a ne elibera de frici și de a ne vindeca orbirea și prin asta e revoluționară.
- În zece ani vor fi din ce în ce mai mulți oameni pe care lumea îi va înnebuni literal, adică fără repere și fără limite, fără margini.
- Patologiile psihiatrice născute din discordanța între tehnicizarea fără limite, dematerializarea comunicării pe de o parte și pe de altă parte fundamentala nevoie umană de relații adevărate cu celălalt îi fac să deraieze pe cei vulnerabili.
- Imaginea scriitorului angajat nu mai are forța din secolul trecut – forța pe care în Franța, de exemplu, o aveau Gide, Sartre, Malraux sau Beauvoir. Dar există o resuscitare a angajamentului politic în ultima perioadă, mi se pare mie că mai ales din partea femeilor.
- Când intrăm să cercetăm în adâncimea cuvintelor, scoatem la suprafață o întreagă istorie politică și socială. Astfel, în franceză „fată”, care pare un cuvânt banal cu care desemnăm un copil de sex feminin, desemnează și legătura de rudenie: ești fata cuiva.
- Să ne gândim la cărțile lui Annie Ernaux, recenta noastră câștigătoare de Nobel în literatură. Opera ei are o mare amploare societală și politică pe care ea însăși o dublează prin prezența fizică la manifestații, la adunări militante.
- Eu însumi cred că Fată e o formă nu de militantism, ci de angajament feminist împotriva patriarhatului, misoginismului și homofobiei. Dacă vreo câțiva cititori (mă refer mai ales la bărbați aici) pot înțelege ce apasă azi asupra femeilor și-și pot schimba comportamentul după ce mă citesc, ar fi un adevărat succes. Rolul scriitorului e în primul rând să arate, să clarifice realitatea. Când începi să scrii cu adevărat te angajezi. Actul de a scrie e politic în sine.
Cristian Fulaș: Orice carte începe cu ceva unic, o idee, o imagine, o amintire. Cum începe Fată? Cu ce?
Camille Laurens: Pentru mine scriitura începe adesea cu un cuvânt sau o frază, mai degrabă decât cu o imagine. Fată începe deci cu un cuvânt – cuvântul „fată”. Într-o logică de tip cronologic, am pornit de la momentul când părinților le e dezvăluit sexul copilului lor – și asta într-o epocă în care ecografia nu exista, sexul era aflat în ziua nașterii.
Incipitul, „E fată”, mi s-a impus ca un soi de veste fatală, de predestinare. Cuvântul „fată” orientează toată viața viitoare. Am ales să nu pun articol cuvântului din titlu pentru că nu e doar istoria unei fete, e de fapt istoria faptului de a te naște fiică. Cuvântul „fată”, singur, cu rigoarea în același timp obiectivă și polisemică din dicționar.
Și-apoi, după început, ce urmează? Cum construiți cartea?
În realitate aproape întotdeauna îmi încep cărțile cu sfârșitul. Am nevoie de ultima frază din roman sau de ultima scenă ca să pot începe să scriu. S-ar părea că e adesea cazul autorilor de romane polițiste – mă văd deci un pic și așa: un detectiv care nu-și poate povesti ancheta decât după ce a dezlegat enigma. În cazul acestui roman am conceput simultan prima și ultima frază. Toată cartea e un parcurs care merge de la incipitul „E fată” la excipitul „E minunat să fii fată”. De la unul la altul diferența stă într-un singur adjectiv, dar acesta schimbă totul.
Apoi, am construit romanul în trei părți care se suprapun ordinii nașterilor în timp, fiecare fiind anunțată la începutul capitolelor: I. E fată. II. E băiat. III. E fată. Ideea era să vedem ce efect producea acest enunț simplu – sexul copilului -, consecințele.
Citindu-vă literatura, citindu-vă pe dumneavoastră (trebuie să facem această diferență, e foarte importantă), am perceput ceva ce seamănă cu o religie a cuvintelor, o fascinație pentru etimologia și sensul lor. De unde această importanță a elementelor lexicale?
Așa e, sunt pasionată de etimologie – „care știință-i e mai de trebuință poetului?” spunea Francis Ponge. Îmi place să fac cunoștință cu un cuvânt așa cum facem cunoștință cu o persoană: să-i cunosc trecutul, istoria, să-i simt textura – cum se spune textura pielii, a vocii. Fiecare cuvânt e unic, e ca încapsulat, toate sensurile sunt sedimentate în el.
Îmi place când are mai multe semnificații, îmi plac ambivalența, greutatea, densitatea, sonoritatea. E o religie, dacă vreți, tocmai în sensul etimologic: ceea ce ne leagă.
Limba mă leagă de ceilalți, de lumea întreagă. Și apoi cuvintele sunt materia primă a scriitorului, merită toată stima noastră.
Să vorbim puțin despre sensul politic al acestei etimologii a cuvintelor, al celeilalte etimologii, sociale și politice – pentru că e evident că acest cuvânt, „fată”, are două sensuri: uman și social-politic. Și cu asta să ne îndreptăm și către sensul cărții.
Da. Când intrăm să cercetăm în adâncimea cuvintelor, scoatem la suprafață o întreagă istorie politică și socială. Astfel, în franceză „fată”, care pare un cuvânt banal cu care desemnăm un copil de sex feminin, desemnează și legătura de rudenie: ești fata cuiva. De partea masculină există două cuvinte: băiat pentru gen și fiu pentru legătura de rudenie.
De partea feminină există un singur cuvânt, fată, pentru că un sens îl implică pe celălalt: a fi fată înseamnă în mod obligatoriu a depinde de cineva, a fi oarecum „afiliată”. Se vede clar raportul de dominație care se instaurează aici pe tăcute (e același lucru în cazul femeii: ești femeie și ești femeia lui X, în timp ce ești bărbat și soțul lui Y). E o primă inegalitate socială care operează în limbă.
Alt element semantic: „fată” desemnează de asemenea, și asta de secole, o prostituată. „A merge la fete” însemna a merge la bordel. Expresia „E fată” în acest sens peiorativ se regăsește în „damă de companie”, „ușuratică”.
Mai există și sensul de „celibatară”. A rămâne fată înseamnă a nu se mărita. Se subînțelege de aici că singurul destin posibil al unei fete e să devină soția cuiva. Și aici lucrează tot patriarhatul.
Se simte, deci, că utilizarea aceluiași cuvânt cu toate sensurile acestea e o dimensiune care depășește studiile lexicale.
Și-atunci, trebuie să înțelegem că societatea e guvernată de cuvinte, dar literatura poate face ceva pentru a diminua această forță? Și: poate literatura să schimbe ceva cu adevărat?
Nu știu dacă literatura poate schimba lumea, nu cred că sunt așa de optimistă, mai ales că nu există exemple de opere literare care să fi generat metamorfoze sociale sau politice la scară mare – eseuri da, cărți de filosofie poate, mai sunt și altele…
În schimb cred și știu pentru că am simțit-o pe pielea mea că un roman, un poem pot să ne ajute să înțelegem lumea, pe celălalt sau pur și simplu viața noastră. Înțeleg literatura ca pe un mijloc de elucidare, ca pe manifestarea unui adevăr care ne scoate din clișee și ideologii, ne ajută să înaintăm pe drumul sensului. Literatura are puterea de a ne elibera de frici și de a ne vindeca orbirea și prin asta e revoluționară.
Văd și eu – și sunt de acord –, nu literatura schimbă lumea. Dar în ultimii ani, să spunem în ultimii zece ani, scriitorii și scriitoarele au început să schimbe lucruri prin vocea lor, prin prezența publică. Numim asta activism, militantism etc. Poate că acesta e un mijloc prin care literatura, fie și indirect, poate schimba lumea?
Imaginea scriitorului angajat nu mai are forța din secolul trecut – forța pe care în Franța, de exemplu, o aveau Gide, Sartre, Malraux sau Beauvoir. Dar există o resuscitare a angajamentului politic în ultima perioadă, mi se pare mie că mai ales din partea femeilor. Să ne gândim la cărțile lui Annie Ernaux, recenta noastră câștigătoare de Nobel în literatură.
Opera ei are o mare amploare societală și politică pe care ea însăși o dublează prin prezența fizică la manifestații, la adunări militante. Astfel, în prezent luptă alături de Jean-Luc Mélenchon, la stânga, împotriva reformei pensiilor și a sărăciei. E frumoasă această voință de a acționa asupra lumii cu cuvintele, dar și prin acțiuni, fie ele și simbolice. Simt acest lucru și la scriitoarele din mișcarea #Metoo ca Virginie Despentes sau la cele care în sfârșit îndrăznesc să vorbească în cărți și în același timp în spațiul public.
Eu însumi cred că Fată e o formă nu de militantism, ci de angajament feminist împotriva patriarhatului, misoginismului și homofobiei. Dacă vreo câțiva cititori (mă refer mai ales la bărbați aici) pot înțelege ce apasă azi asupra femeilor și-și pot schimba comportamentul după ce mă citesc, ar fi un adevărat succes. Rolul scriitorului e în primul rând să arate, să clarifice realitatea. Când începi să scrii cu adevărat te angajezi. Actul de a scrie e politic în sine.
Și-atunci, pentru că ne apropiem de finalul acestei conversații, ce-ați vrea să rămână în urma cărților dumneavoastră? Care e mesajul lor, dacă îmi e permis să utilizez termenul? Nu doar mesajul romanului Fată, tema noastră principală, ci mesajul general. Și-mi veți permite să inserez aici un pasaj din romanul Dans ces bras-là: „Sunt documentaristă, citesc tot, citesc tot timpul, în restul timpului scriu…”
În urma cărților mele mi-aș dori să rămână dorința de a păstra limba vie și reciproca, pentru că limbajul mă ține în viață. Literatura, cea pe care o citesc și cea pe care o scriu, îmi insuflă elanul vital care operează în cuvinte, fraze, ritmuri, povești. Dacă mi-am petrecut cea mai mare parte din viață citind și scriind – și predând literatura -, am făcut asta pentru a rămâne în viață, cu adevărat vie – și liberă.
Cărțile ne eliberează de șabloane, de ideile gata făcute, de limba utilitară; cărțile eliberează. Iată mesajul meu, asta aș vrea să transmit.
Cum vedeți lumea peste zece ani?
În zece ani vor fi din ce în ce mai mulți oameni pe care lumea îi va înnebuni literal, adică fără repere și fără limite, fără margini. E deja adevărat, în mare: patologiile psihiatrice născute din discordanța între tehnicizarea fără limite, dematerializarea comunicării pe de o parte și pe de altă parte fundamentala nevoie umană de relații adevărate cu celălalt îi fac să deraieze pe cei vulnerabili.
Ceilalți se adaptează acestei lumi, dar această pseudo-adaptare e o altă formă de nebunie. În zece ani iubirea va funcționa doar în mici focare de rezistență, la fel ca lupta politică. Însăși noțiunea de alteritate se va diminua, refuzul celuilalt va fi și mai clar ca azi împreună cu tot cortegiul lui de intoleranță, de sectarism, de barbarie. Din ce în ce mai mulți tirani – nebuni ei înșiși – vor conduce lumea.
Putem și să visăm la un miracol, la o conștientizare colectivă a adversităților. Catastrofele (războaie, dezastre ecologice etc.) poate că vor stârni unele tresăriri. Eu totuși nu mai cred în ele, pentru că societățile dezumanizate deja există. „Trebuie să urmăm panta, dar urcând”, scria André Gide. Din nefericire, o luăm la vale.
Cristian Fulaș (n. 1978) a absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare și a făcut studii aprofundate de teoria literaturii la Universitatea din București. A debutat în 2015 cu Fâșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, Premiul revistei Accente). Tot în 2015 a publicat Jurnal de debutant (Tracus Arte), iar în 2016 După plâns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books).
A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană și franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Busola (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé).
Din 2019 lucrează la o nouă traducere după romanul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.
De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă: Cei frumoși și cei buni (2017), romanele Fâșii de rușine (2018), După plâns (2019) și Ioșca (2021, 2022; desemnat romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded și cartea de proză a anului 2021 de omiedesemne.ro și agentiadecarte.ro, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT, Premiul Observator cultural, secțiunea Proză; traducere franceză la editura La Peuplade), ca și biografia romanțată Celan. Am trăit, da (2022).
În 2018 a publicat Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT. În 2023, romanul Specii, editura Polirom.
