După treizeci de ani și mai bine de la căderea Cortinei de Fier, literatura română contemporană continuă să fie slab reprezentată în spațiul cultural internațional. În plin globalism sălbatic, facilitat și de existența internetului, prezența literaturii române în marile capitale culturale e firavă și marginală.
Excepțiile confirmă firava reprezentare. Scriitor și traducător, Cristian Fulaș a lansat, la Salonul Internațional de Carte Bookfest – Ediția a XVI-a, romanul Specii, publicat de editura Polirom.
După romanul Ioșca, care a apărut și în traducere în limba franceză, publicat de editura La Peuplade din Canada, Specii este romanul unei societăți corupte în care mecanismele puterii sunt gripate, puterea e în mâinile mafiei, iar traficul de influență, singura formă de politică publică. Într-o astfel de societate, cultura este marginală.
Demersul scriitorului de a scrie un roman care expune măruntaiele puterii corupte poate fi citit și în această cheie – exasperarea celui care trăiește într-o astfel de societate, unul dintre efectele corupției fiind și lipsa fondurilor necesare pentru o vizibilitate și circulație a literaturii românești contemporane.
Absența scriitorilor români în presa internațională, crede Fulaș, este efect al incapacității de a promova literatura, dar și lipsa fondurilor necesare, fapt care se reflectă ajung în nivelul redus al traducerilor care ajung pe piața internațională.
Lipsa unui sistem puternic care să susțină promovarea literaturii lipsește cu desăvărșire pentru că, cinic vorbind, o societate coruptă și imorală nu împarte banii cu nimeni. Tările civilizate investesc enorm în promovarea culturii naționale. Pe cale de consecință, literatura, cultura în general, trăiește pe propriile picioare fragile, fondurile publice fiind la limita supraviețuirii nobilei corăbii.
Cât despre promovarea culturii, a literaturii în speță, în afara granițele țării, aceasta ar presupune un întreg sistem care se dezvoltă finanțat cu bani. Eforturile pe care le face un ICR subfinațat se pierd în marea piață a cărților și a influenței culturale internaționale.
Transmitem slabe semnale despre existența culturii românești în afara granițelor ei, semnale care se pierd în vastul spațiu cultural unde competiția este acerbă. În peste 30 de ani, guvernele care s-au perindat la putere nu an înțeles că a investi în cultură este o investiție în viitor, dar și în prezent. Subvențiile sunt insuficiente pentru a produce o schimbare.
Subiectul aceasta este unul dintre cele pe care Cristian Fulaș îl aduce mereu în discuție în spațiul public al rețelelor sociale.
Scriitorul și traducătorul Cristian Fulaș este, probabil, diagonisticianul cel mai pesimist sau realist al literaturii contemporane și a capacității ei de a se face cunoscută dincolo de granițe. Dacă vrei să renunți la iluzii, stai de vorbă cu Cristian Fulaș.
- În fond nu e așa de greu să reconstitui mecanismele puterii și pe ale presei, sunt lucruri ușor de intuit dacă ești atent, nu vorbim totuși despre fizică teoretică și nici despre cine știe ce genii ale răului; parvenitismul e simplu, știm de la Nicolae Filimon: „Pupă-l în bot și papă-i tot”.
- Eu în materie de scris sunt un elitist incurabil, poți să faci din mine exponat de muzeu: dacă aș putea să-mi petrec viața inventând feluri de a scrie fraze complicate și sondând umanul până la ultimele lui resurse, asta aș face.
- Din punctul meu de vedere o anti-carte, o ieșire totală de pe drumul meu cunoscut, dar în același timp un exercițiu de asceză literară care mi-a prins foarte bine și pe care îl folosesc cu brio în noua carte la care lucrez și despre care acum nu spunem nimic.
- Literatura română încă nu a schimbat lumea, nu o va schimba foarte curând, nici măcar marile culturi nu mai produc literatură care să schimbe lumea, de fapt au început să producă din ce în ce mai mult mărfuri vandabile, trăim în lumea amazon, internet 3.0, chat gpt, facebook, instagram, crypto, asta e lumea azi.
- Niciodată, de la revoluția industrială încoace, frumosul n-a fost mai străin în lume. Tot niciodată urâtul n-a fost atât de intens promovat, urâtul schematismului, al formulei, al rețetei învățate pe de rost care dă bine – e o tragedie.
- Occidentul nu ne place, nu moare după literatura noastră, nu avem bestsellere și nici cărți care să țină prima pagină a presei culturale pe undeva, excepțiile doar confirmă regula. Ca să luăm exemplul francez, la care mă pricep nițel, cel mai simplu exercițiu de conștientizare a locului literaturii române acolo e să cumperi presa culturală și să cauți articole despre scriitori români. Atunci te lămurești, e simplu: în general nu sunt, nu suntem o literatură importantă, nu contăm destul cât să fim citiți, comentați, promovați.
Daniela Rațiu: Ai lansat la Timișoara, la Salonul Internațional de Carte Bookfest, 30 martie – 2 aprilie, apoi, la București, 24 – 28 mai, romanul Specii, publicat de editura Polirom anul acesta. Roman-radiografie. Mi-a plăcut titlul unei cronici apărute pe Alecart, și anume: Infailibila coregrafie a puterii. Aș merge mai departe, și aș spune că Specii e un fel de ”Lecția de anatomie” care despică trupul puterii și îți arată intestinele, organele, modul de funcționare.
Am spus la acel târg, la care am fost la lansare alături de tine și de Robert Șerban, că, în vreme ce pentru mine și pentru Robert, noi am trăit în redacții, zona aceasta nu e necunoscută, tu ai scris un roman și despre degradarea presei cu o intuiție scriitoricească remarcabilă, de parcă te-ai fi documentat în măruntaiele ei. Un inside job.
Specii, pentru că lumea pe care ai creat-o/pus-o în roman este produsul degradării morale, a corupției, pierderea reperelor. Totul a fost posibil pentru că politicianul/jurnalistul sunt specii ale unui gen – carnasierii politici și amorali. De ce ai scris Specii?
Cristian Fulaș: Văzută, prezentată așa cum e, lumea pare foarte misterioasă. Oamenii par intangibili, par să se poată ascunde la infinit, par să își poată camufla intențiile cu o ușurință de necrezut. Dar asta se întâmplă pentru că noi ca societate am ajuns la un fel de sațietate și nu îi mai luăm în seamă. Ne-am obișnuit cu această nouă nobilime așa cum probabil s-a întâmplat mereu în istorie și nu mai stăm să ne gândim la asta.
Ei bine, eu am stat și încă mai stau. Sunt foarte atent la anumite mișcări din societate, la replici care par insignifiante și schimbă istoria, la detalii. În fond nu e așa de greu să reconstitui mecanismele puterii și pe ale presei, sunt lucruri ușor de intuit dacă ești atent, nu vorbim totuși despre fizică teoretică și nici despre cine știe ce genii ale răului; parvenitismul e simplu, știm de la Nicolae Filimon: „Pupă-l în bot și papă-i tot”.
Cât despre anatomie, orice societate e un corp, are regulile ei de funcționare. Când mă uit, când te uiți în jurul tău și vedem un om cu o slujbă modestă și foarte mulți bani, la ce ne gândim? I-a moștenit? I-a câștigat la loto? Să fim serioși, suntem în România, probabil e implicat în ceva corupt și asta îi aduce foarte mulți bani, e atât de simplu, corupția e un organ, e un fel de inimă a răului, am și vorbit despre asta în carte.
Specii după Ioșca. Registre diferite, un alt tip de ardere, de scriitură. Cum a fost pe șantierul de lucru pentru Specii?
Cred că am mai spus, foarte greu. Eu în materie de scris sunt un elitist incurabil, poți să faci din mine exponat de muzeu: dacă aș putea să-mi petrec viața inventând feluri de a scrie fraze complicate și sondând umanul până la ultimele lui resurse, asta aș face. Iar la noi, cum bine știi, dacă nu ești din elită asta te costă.
Elitismul nu e pentru toată lumea, el e restrâns, dăruit unei caste, pur și simplu nu ai acces la așa ceva sau devii inversul: prețios, grafoman, ridicol, copiator, mai știu eu ce.
De unde și felul de a scrie Specii, o modalitate complet diferită de ce fac de obicei, o proză lineară, accesibilă, banală ca formă, dar deloc simplă dacă te apuci să citești cu adevărat cartea.
M-am distrat, deci. Am fost propriul meu redactor, m-am cenzurat, am tăiat, am rescris fraze lungi sau pur și simplu le-am scurtat la dimensiuni rezonabile, apoi în cursul redactării propriu-zise a mai venit și Adrian Botez cu sugestii de modificări, la final a ieșit ceea ce eu văd ca pe o uriașă ironie: din punctul meu de vedere o anti-carte, o ieșire totală de pe drumul meu cunoscut, dar în același timp un exercițiu de asceză literară care mi-a prins foarte bine și pe care îl folosesc cu brio în noua carte la care lucrez și despre care acum nu spunem nimic.
Notezi ”Acum serios, mie cel mai important în viața de scriitor mi se pare să fii capabil să nu te iei în serios tot timpul. Să ai puterea să faci mișto inclusiv de tine, să ai verbul pregătit să taie-n carne vie la orice oră. Morga e plictisitoare și ușor înspăimântătoare, ai fost vreodată într-o morgă? Stima de sine e aberantă, laudele – subtile sau nu – fără un pic de autoironie sunt drumul spre un fel de mâncare numit generic varză. Stai potolit, lumea merge înainte oricum. Și nu mai fi așa de serios, să nu izbucnești în plâns fără să-ți dai seama.”.
Nu pot spune asta destul de des și de fiecare dată când o fac mă mai aleg cu niște dușmănie. Fă mișto de tine, de viață, de orice-ți trece prin cap, fii liber, fii tu, vorbește ca și cum ziua de mâine n-ar exista. Nu te mai lua în serios de dimineața până seara, nu-ți ridica statui, nu le ridica nici altora, sunt ridicole, în esență fii mai liniștit. Liniștită, mă rog.
Literatura română încă nu a schimbat lumea, nu o va schimba foarte curând, nici măcar marile culturi nu mai produc literatură care să schimbe lumea.
De fapt au început să producă din ce în ce mai mult mărfuri vandabile, trăim în lumea amazon, internet 3.0, chat gpt, facebook, instagram, crypto, asta e lumea azi. Niciodată, de la revoluția industrială încoace, frumosul n-a fost mai străin în lume. Tot niciodată urâtul n-a fost atât de intens promovat, urâtul schematismului, al formulei, al rețetei învățate pe de rost care dă bine – e o tragedie.
Ai fost prezent la Târgul de Carte de la Paris. Te citez, pentru că ai avut o concluzie destul de sumbră, și anume. „Altfel, pentru culturile mici din Est noile reguli ale târgului de carte numit Festival du livre sunt devastatoare. Organizatorii impun ca la standuri să fie expuse și/sau prezentate doar cărți publicate în ultimul an (practic între cele două târguri).
Abia așa imaginea devine stranie, cărțile sunt foarte puține și îmi pot imagina cu ușurință vreun an în care o țară ca România expune o carte sau două sau chiar nici una. Regula e la fel de rea pentru editorii independenți din Franța, oricum.”. Cum stăm?
Să începem cu partea plină a paharului, promovarea de către stat. Noi, scriitorii din Europa de Est, suntem în esență promovați în străinătate și sponsorizați de stat. Sunt foarte puține cărți traduse anual, câteva zeci, majoritatea subvenționate de ICR sau alte instituții, nu le știu pe toate.
Nici aici nu e diferit: Radio România Cultural și TVR Cultural țin de companii ale statului, în fond și aici tot de stat suntem promovați când ajungem să vorbim în public altfel decât în scris. Sunt excepții, mai sunt și alte posturi de radio care amintesc cărți, dar sunt doar excepții și fac asta la modul excepțional, nu au emisiuni dedicate. Muzeele literaturii, jucători importanți în piață, sunt tot ale statului. Partea bună e că încă mai există această promovare a statului, nu vreau să mă gândesc ce ne-am face fără, efectiv refuz să mă gândesc la un asemenea scenariu.
Partea goală a paharului e că Occidentul nu ne place, nu moare după literatura noastră, nu avem bestsellere și nici cărți care să țină prima pagină a presei culturale pe undeva, excepțiile doar confirmă regula. Ca să luăm exemplul francez, la care mă pricep nițel, cel mai simplu exercițiu de conștientizare a locului literaturii române acolo e să cumperi presa culturală și să cauți articole despre scriitori români.
Atunci te lămurești, e simplu: în general nu sunt, nu suntem o literatură importantă, nu contăm destul cât să fim citiți, comentați, promovați. Așa arată realitatea și nu știu cum am putea să o schimbăm, a trecut prea multă vreme de când un Norman Manea (și domnia sa emigrat în SUA, de fapt) câștiga un Prix Medicis pentru carte străină, de atunci nu se întâmplă aproape nimic și nu, cele câteva nominalizări în 20 de ani nu contează.
Pronosticul meu e că va fi din ce în ce mai rău.
Ai spus la un moment dat că tu ești scriitor și traducător, și că….
Pe cuvântul meu de onoare că nu știu ce am zis după acel că. Dar am și eu refrenele mele, ca orice cântăreț de strană literară, probabil am zis iarăși că nu fac politică. Doar că uite-mă nuanțând iarăși: nu fac politică în sensul că nu sunt membru de partid și nu, n-am fost niciodată invitat sau inclus în vreo gașcă, așa sunt eu, mai ghinionist. Ce-aș mai fi putut spune: că din asta trăiesc. Destul de prost, ca să spun drept, dar nu vreau să plâng și eu cu corul, uităm replica asta. Nu știu ce aș fi putut spune, mai bine uităm, are și uitarea valențele ei pozitive.
Am urmărit o emisiune pe TVR Cultural la care, printre invitați, era prezent și Călin Mihăilescu și care a avut o poziție foarte tranșantă în ceea ce privește scriitorul și acest self-marketing care este extrem de prezent pe rețele. Pe de-o parte, am fost de acord cu ce spunea Mihăilescu, pe de-altă parte, mi s-a părut și ușor utopic.
Știm foarte bine cât de lung și greu este acest drum spre recunoștere, fie că vorbim despre România, fie despre orice spațiu cultural. Un drum anevoios. Ce alegi? Scrisul pentru sertar, message in the bottle, anonimatul, care e sensul. Presiunea enormă adusă de rețele, cartea ca afacere pentru edituri, cine face selecția, ce scapă selecției.
Ce mai este atunci scriitorul și scrisul lui dacă rămâne complet necunoscut pentru că regulile după care funcționează astăzi lumea implică și acest păcătos, după cum crede Mihăilescu, de self-marketing. În acest strivitor sistem care a devenit lumea, ce se pierde și ce se câștigă? Care e perspectiva ta?
Hai să spun istoria. Până în 2015 nu prea am avut legătură cu literatura română, eram cel mult un cititor sporadic, cam atât. M-am publicat singur la mica mea editură și a trebuit să mă construiesc tot singur exact pe aceste rețele. Într-o lume fără ele n-aș fi avut nicio șansă, probabil azi n-aș fi răspuns acestei întrebări și m-aș fi ocupat cu altceva. Din punctul meu de vedere aceste rețele au schimbat lumea și au oferit o șansă tuturor, lucru inimaginabil înainte.
Nu e nicio presiune, cu atât mai puțin una enormă. Îți faci treaba, nu te mai plângi atât, te promovezi, poate ajungi la cititori, poate nu. Dar nu poți să vii în 2023 să spui că nu ai un mediu în care toți utilizatorii sunt egali, un mediu relativ transparent și cinstit, în orice caz neînregimentat. Dnul Mihăilescu poate să aibă dreptate, în același timp pot să am dreptate și eu.
Ești scriitor și traducător. L-ai tradus pe Marcel Proust. Un titan. Rareș Moldovan l-ar tradus pe Joyce, Ulisse, noua ediție. Prima traducere în limba română a fost realizată de Mircea Ivănescu. Notezi că ”Suntem o țară în care traducerile noi după Joyce și Proust nu sunt comentate nici măcar de specialiști, pur și simplu se tace despre ele. Mă îndoiesc că Spinoza sau Hegel au vreo șansă, dar dacă au cea mai vagă șansă sunt de acord până și cu ediții de popularizare traduse din, să zicem, chineză. E ok, să lăsăm gâlceava elitistă, e doar paradă de bravadă.” Ce ai vrut să spui matale?
Izbucnise un foc stupid pe rețelele sociale, o doamnă a tradus un Pascal după o ediție de popularizare în engleză și a cam fost executată împreună cu editura, care a retras volumul cu pricina de pe piață. E partea cealaltă a rețelelor, capacitatea lor aproape infinită de a face rău, de a lovi în reputații altfel respectabile, de a manipula, de a îngroșa gluma până când se transformă în altceva. Rețelele funcționează după algoritmii psihologiei mulțimilor, ele implică și un efect de turmă, iar turma intelectuală, cum știm, poate fi foarte periculoasă uneori.
Altfel, voiam să spun un lucru simplu: cam toți știm cât de prizate sunt cărțile la noi, inclusiv intelectualii și universitarii care au sărit la gâtul acelui volum și au cam linșat-o pe traducătoare. Poate că ar trebui să ne gândim mai bine la efectele astea, să nu se întoarcă roata într-o zi.
Și tot despre traducere, mi-a plăcut ce a spus Rareș Moldovan într-un interviu în Suplimentul de cultură, cum că ”traducerea este într-adevăr experiența apropierii extreme”. Așa este?
Sunt oameni, Rareș Moldovan se numără printre ei, care se pricep la vorbe mari. Știu să formuleze chestii memorabile, nu știu, au ei un simț special. Rareș e un om care merită toată stima noastră. Muncitor, extrem de ordonat, gata să se lupte cu morile de vânt doar de dragul luptei. Ca orice traducător adevărat, e un Quijote. Îmi place asta. N-aș ști la rândul meu să dau o definiție atât de frumoasă a fenomenului numit traducere, eu asta fac, sunt prea în interiorul procesului ca să-l pot defini, nu-mi iese.
Un fragment din romanul Ioșca a apărut în Los Angeles Review, în traducerea în limba engleză Jozefinei Komporaly. Știu, ai spus că tu ești scriitor și traducător și nu un analist al pieței de carte, dar cu toate acestea ai o privire asupra pieței de carte, și mă refer la capacitatea de tracțiune a romanului românesc de a fi prezent, tot mai prezent, în spațiul cultural internațional. Deci?
Așa e, a apărut. Dar există – interviul acesta e ca o masă plină cu pahare pe jumătate pline – și celălalt adevăr. În afară de fragmentul tradus de Doamna Komporaly nu mai există niciun proiect de traducere a romanului Ioșca. Așa sună adevărul, hai să nu-l ocolim. Romanul ăsta, dacă despre el vorbim, nu are tracțiune. Cel mai probabil va rămâne cu varianta lui franțuzească și atât, nu cred că se va mai întâmpla ceva cu el. Nu sunt pesimist, sunt pur și simplu realist.
În rest da, sunt cărți românești care apar în mai multe limbi, unele au succes, altele nu. Îl avem și pe Mircea Cărtărescu care-și face treaba exemplar și merge înainte ca un buldozer literar, dar în rest n-aș putea spune ce merge foarte bine, deși se mai traduc cărți.
Suntem prezenți? Nu știu, chiar nu știu să răspund și nu aș vrea să fiu din nou pesimistul de serviciu. Aș zice un singur lucru: hai să nu confundăm evenimentele organizate de statul român pe la diverse târguri internaționale cu succesul, s-ar putea să ne mințim iarăși singuri. Succesul se măsoară în presă și vânzări, nu în participări la evenimente de la târguri de carte. Dacă înțelegem ce măsurăm, firește.
Există teme tabu în literatură? Nu te întreb întâmplător, ci legat de cartea lui T.O.Bobe, ”Bilete de sinucigaș”, publicată de editura Humanitas. S-a invocat în ”acuarea” autoruui de la aruncarea în derizoriu până la lipsa de empatie. Există așadar teme tabu, o linie roșie?
Din punctul meu de vedere, nu. Dar sigur că sunt mulți oameni care au tabu-urile lor, care refuză anumite teme, care critică exact acele teme. Există un pericol aici, am citit și eu cronica Domnului Ciotloș, probabil despre asta vorbim. Pericolul criticii de direcție, pericolul ca tocmai criticul, a cărui poziție ar trebui să fie în primul rând una de receptare, să încerce să îți spună cum să faci, cum să scrii. E acolo un soi de egocentrism greu de controlat, o prăbușire în „Uite cum aș face eu” care deja nu mai e atitudine critică, e un „Ori scrii cum aș scrie eu, ori nu mai scrii”.
Dar să răspund la întrebare: nu există linie roșie. Orice încercare de a trasa o linie roșie în fața literaturii e cenzură, orice încercare de a influența literatura în anumite direcții e propagandă și ideologie, iar de propagandă și ideologie cred că suntem toți sătui. Să nici nu mai vorbim despre ele.
Mai este literatură dacă textul trebuie să se ”încadreze”?
Sigur că e tot literatură, dar e rețetă, șablon, un fel de goblen gata desenat pe care îți scriu textul. În fond, literatura de consum în stare pură, nimic nou. Sigur că mi se va spune că temele importante ale contemporaneității nu sunt literatură de consum, dar am și eu voie să spun că o carte inseriabilă e, la urma urmelor, semn al consumerismului. Doar că da, e literatură, orice am spune. Totul e literatură, la urma urmelor și cea mai proastă carte publicată vreodată în lume tot literatură e, nu altceva.
Cristian Fulaș (n. 1978) a absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare și a făcut studii aprofundate de teoria literaturii la Universitatea din București. A debutat în 2015 cu Fâșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, Premiul revistei Accente). Tot în 2015 a publicat Jurnal de debutant (Tracus Arte), iar în 2016 După plâns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books). A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană și franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Busola (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé).
Din 2019 lucrează la o nouă traducere după romanul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017), romanele Fâșii de rușine (2018), După plâns (2019) și Ioșca (2021, 2022; desemnat romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded și cartea de proză a anului 2021 de omiedesemne.ro și agentiadecarte.ro, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT, Premiul Observator cultural, secțiunea Proză; traducere franceză la editura La Peuplade), ca și biografia romanțată Celan. Am trăit, da (2022). În 2018 a publicat Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT.
