Rusia şi înrădăcinarea istorică a autocraţiei

Rusia lui Putin este capătul de drum barbar al istoriei statului rus însuşi. Între autocraţie şi reforme, între agresivitate şi adaptare, între izolare şi deschidere, alegerile Rusiei de astăzi sunt cât se poate de limpezi.

Pentru cei ce conduc la Moscova, singurul tipar imaginabil este acela al personalizării puterii. Orice decor care evocă liberalismul constituţional este eliminat, în mod programatic. Rusia se află, în momentele războiului din Ucraina, la ceasul autocraţiei. O sinteză de ţarism şi de stalinism domină imperiul ce luptă spre a-şi menţine raţiunea de a fi: exploatarea propriilor supuşi şi extinderea posesiunilor sale coloniale, sub semnul delirului  mesianic.

Patrimonialism şi autocraţie

Redat fundalului istoric al Rusiei moscovite, Vladimir Putin încetează să mai fie un personaj de excentricitate patologică. Ideologia şi gesturile sale participă la efortul secular al autocraţiei din Rusia de a–şi legitima necesitatea. 

Putin împinge până la ultimele consecinţe raţionamentul care domină imaginarul politic rus reacţionar: singură, autocraţia este în măsură să asigure integritatea şi măreţia unui  imperiu destinat să îndeplinească un destin trasat de divinitate. Puterea trebuie să aparţină unui conducător neîngrădit de constituţie şi de legi. Statul şi supuşii sunt, în cele din urmă, proprietatea acestui stăpânitor.

Dincolo de avatarurile modernizării şi ale occidentalizării, spre a relua observaţiile  fundamentale ale lui Richard Pipes, Rusia a rămas fidelă acestei viziuni ce exaltă   autocraţia ca formă de guvernare ilimitată. Ridicarea Moscovei este, de la bun început, marcată de credinţa în excepţionalism: atacată de duşmani şi sortită să înfăptuiască o lucrare a divinităţii, Rusia este obligată să se încredinţeze voinţei celui ce o apără. 

Autocraţia este unica întruchipare dezirabilă a regimului politic din Rusia. Occidentalizarea de după reformele lui Petru cel Mare nu afectează acest bloc aparent inexpugnabil al unicităţii puterii.

Din zorii Moscovei până la abdicarea lui Nicolae al II-lea, centralitatea autocraţiei a fost cărămida pe care s-a ridicat edificiul rus. Conducătorii Rusiei şi-au privit oamenii şi pământurile ca pe un domeniu de care puteau dispune  în mod arbitrar. În absenţa limitelor pe care, în Occident, legea şi creştinismul le impuneau conducătorilor, Rusia a fost definită de această continuitate a despotismului. Şi chiar atunci când o voinţă de modernizare a părut să anime imperiul,  ţarii au refuzat să accepte constituţionalismul ca pe o alternativă viabilă.

Şi poate că această contradicţie dintre elanul modernizator şi rigiditatea imperială explică catastrofa din 1917. Autocraţia a rezistat cu indărătnicie  încercărilor de constituire a unui cadru de reprezentare al naţiunii. Marile reforme ale lui Alexandru al II-lea ar fi putut fi ocazia de a deschide un alt drum, de  domesticire al  ţarismului: înainte de asasinarea sa, conducătorul Rusiei era pregătit să meargă un pas mai departe pe acest traseu al modernizării legale.

Filosofia autocratică a ţarismului a  compromis şi şansele  acomodării dintre 1905 şi 1917. Regimul semi-constituţional de după revoluţie ar fi putut  fi în măsură să  îndrume Rusia pe un făgaş non-revoluţionar şi non-despotic. Absenţa unui compromis rezonabil a subminat acest eşafodaj  pseudo-constituţional. Nici măcar energia unor oameni de stat remarcabili, precum Witte şi Stolîpin, nu a putut contracara această derivă fatală a regimului politic.

Rigiditatea autocraţiei şi radicalizarea opoziţiei ridicate împotriva ei constituie fundalul tragediei Rusiei. Între scila  imperială şi  caribda revoluţionară un drum de mijloc s-a dovedit a fi imposibil. Disfuncţional şi ineficace, sistemul de după 1905 a lăsat loc prăbuşirii şi comunismului. Modernizarea şi domesticirea puterii imperiale s-au dovedit a fi ţinte iluzorii.

Iar autocraţia lasă ca moştenire ordinii sovietice însăşi ordinea concentrării autorităţii. La o scară incă şi mai teribilă, leninismul şi stalinismul rafinează această  ipoteză fondatoare a  Rusiei.

Imperiul dialectic este domeniul personal al partidului-stat şi al Conducătorului său. Noul despotism consolidează, prin colectivizare şi muncă forţată, sclavia de stat.

Putin se află la confluenţa dintre aceste tradiţii. Altoind pe trunchi stalinist mentalitatea  autocratică imperială, el face apel la nostalgie şi la  resentiment. Asemeni despoţilor de dinaintea sa, el îşi legitimează puterea ilimitată prin argumentele măreţiei Rusiei. Epoca sa este o staţie terminus a domniei absolute. Anesteziată şi captivă, naţiunea rusă devine un complice al regimului criminal pe care îl acceptă, ca pe o fatalitate. Tirania sufocă libertatea, în numele gloriei imperiale.