Liniștea Bisericii și în Biserică izvorăște doar din adevăr și ordine, nu din mimarea lor sau din ocultarea conjuncturală a dezordinii care ne pândește pe toți.
„Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Hristos)
Aceste cuvinte dumnezeiesc de scandaloase, prin care ni se dăruiește o binefăcătoare poticnire menită să ne pună fertil pe gânduri, nu par să fie deloc o pledoarie pentru „liniștea” fraudulos dobândită prin ocultarea adevărului, contrazicerea realității, ignorarea dreptății și a lui Hristos Însuși care „stă de față și ascultă” atent ce mărturisim fiecare prin faptele noastre.
Chiar dacă unii, mulți, dar comozi mental și anesteziați moral sunt convinși de contrariu.
Ar fi prea de tot (pentru a fi și adevărat) ca în cuvintele Cuvântului să fie vorba despre împăcarea absurdă a adevărului cu minciuna, a înţelepciunii cu prostia și aroganța, a dreptății cu strâmbătatea, a abrutizării cu rafinarea rațiunilor inimii, a ordinii simțurilor cu desfrânarea lor, a lui Dumnezeu Însuși cu marele Dezbinător.
„Aducerea sabiei” în lume, deci și în Biserică, de către Hristos are un uriaș și necesar sens:
„a tăia” prompt și vindecător pentru „a separa” răul de bine, astfel încât acestea să nu se amestece înșelător și „întunericul să nu poată cuprinde lumina”.
Absolut necesara sabie, cât se poate de tăios potrivnică liniștii mușamalizatoare, compromisului, împăciuitorismului!
Sabia adevărului, sabia cuvântului care îl rostește ferm și îl slujește onest, alegând în mod reflex „ceea ce este de folos” Bisericii, după ce distinge limpede între „posibil” și „permis”, între ceea ce ne face cu adevărat bine și ceea ce ne face rău.
Prioritățile Bisericii, care nu e un centru SPA echivalabil egoist cu „oaza ta de liniște”, ci un spital duhovnicesc în care se agonizează frecvent, nu au fost și nu pot fi vreodată relaxarea, sedarea, camuflarea, capitularea.
Acestea nu sunt de la Dumnezeu…
Vasile Bănescu este consilier patriarhal și purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
