Lucrurile pe care le voi povesti în cele ce urmează au rolul de a veni în sprijinul persoanelor cu probleme psihice, cu diverse forme de handicap, celor abuzate și complet lipsite de ajutor.
Înainte de a deveni psiholog, o parte din viață am trăit-o înconjurată de multe mame singure și de orfani crescuți în centre de plasament. Le cunosc viața începând cu fiecare zbatere pentru a avea ce pune pe masă și până la strigărul disperat: „Hai, Oana, ajută-mă să-mi internez copilul la Socola! Doar în tine are încredere”.
Așa am ajuns să însoțesc oameni prin spitale, pentru ca aceștia să poată beneficia de ajutor de specialitate. În timp, am observat că mulți nu își cunosc drepturile. Nu știu că pentru anumite boli pot primi un grad de handicap sau o pensie pe caz de boală. Unii nu au conștiința bolii sau nu cunosc drumul către drepturile pe care, legal, le au. De asemenea, din cazurile numeroase pe care le cunosc, mulți nu știu că după obținerea unui certificat de handicap beneficiază de un manager de caz și de un asistent social.
Teoretic, oamenii defavorizați, ieșiți din orfelinate sau diagnosticați cu boli psihice, sunt primii în a avea drepturi, deoarece sunt și cei mai vulnerabili. Practic, dacă nu au un aparținător în putere, lucid și cu mult curaj, acești oameni rămân ai nimănui.
Cei mai norocoși dintre ei își găsesc „casa” pe lângă o biserică, unde preotul și enoriașii îi hrănesc și îi îmbracă, iar pe alții, suplimentar, îi îndrumă către noi, specialiștii în sănătate psihică.
Cei ce reușesc să vină la cabinet sunt evaluați, urmează un tratament și pornesc, însoțiți de noi, pe drumul recuperării sau/și al dreptului la un venit din pensia pe caz boală sau obținut în baza certificatului de handicap. La început, acești oameni sunt timorați, speriați, însă le observ zâmbetul sau sclipirea de viață din ochi de îndată ce se simt că sunt tratați cu respect, cu grijă, că primesc ajutor, chiar dacă, uneori, acest ajutor se rezumă doar la a-i asculta.
Mai bine de jumatate din acest an, am încercat să găsesc soluția pentru următorul caz și încă nu am ajuns la final: un el și o ea, ambii crescuți în orfelinat, ambii cu diferite grade de handicap. S-au întâlnit în acel centru și la ieșirea din el, odată cu majoratul, s-au căsătorit.
Îndrumarea pe care le-am oferit-o a dus la mărirea gradului de handicap pentru fiecare dintre ei, așa cum era normal și cum aveau dreptul. Astfel, el a trecut de la accentuat la grav – definitiv, însemnând că nu mai trebuie să meargă anual în fața comisiei de evaluare, cu un braț de documente, pentru a fi reevaluat – iar ea a trecut de la grad ușor de handicap la grad accentuat.
Ulterior, i-am îndrumat către Direcția Fond Locativ, unde au depus o cerere pentru o locuință socială, alături de un teanc de documente care demonstrau că venitul lor, obținut din motive de boală, nu acoperă costurile chiriei și ale întreținerii. În acest moment, toți trei așteptăm cu emoție afișarea listei, la finalul acestui an, pentru a vedea pe ce loc se situează și ce șanse au să primească o locuință socială.
Cu mult timp înainte de a deveni psiholog clinician, am ajutat o fată în vârstă de 30 de ani, care avea un număr nesfârșit de psihodiagnostice. Și tot la fel de grav ca aceste suferințe era și faptul că tânăra era maltrată fizic de o minoră, care în mod constant o teroriza pentru a-i lua pensia de handicap. Abuzatoarea făcea echipă cu tatăl ei, dependent de alcool și foarte violent. Când tânăra maltratată mi-a cerut ajutorul și am reușit să o „smulg” din ghetoul în care locuia, numit pe nedrept locuință socială, nici prin cap nu mi-a trecut că drumul pentru a găsi o rezolvare va fi aproape imposibil.
Mai întâi, am sunat la diverse ONG-uri, unele aveau locuri pentru a o caza pe fată, dar doar pe timp de zi. Noaptea, neavând niciun sprijin din partea nimănui, ar fi trebuit să bântuie orașul. Adăpostul de Noapte din Iași, la vremea respectivă, ar fi putut-o caza pe timpul nopții, însă mediul era destul de dur și de nesigur pentru o persoană bolnavă și complet neajutorată ca ea.
Până la urmă, un preot ne-a oferit ajutorul, însă tot cu el am decis că cel mai bine pentru fată ar fi internarea, pentru o perioadă, într-un spitalul de psihiatrie. În spital nu a putut sta decât câteva luni. Apoi, a revenit în ghetoul unde era abuzată.
În jurul nostru, sunt o mulțime de astfel de cazuri. De aceea cred că România are nevoie obligatoriu de centre în care să fie primite astfel de persoane vulnerabile, măcar în marile orașe, precum Iașul, unde eu locuiesc și cunosc situația cu precizie.
Accesul la aceste centre să se poată face în condiții rapide, pe modelul UPU din spitale, fără birocrație, fără a le cere celor care au nevoie de ajutor o sumedenie de acte. La fel de important ar fi ca, într-un astfel de centru, femeile vulnerabile să nu fie cazate alături de bărbați violenți sau decompensați medicamentos.
Un astfel de centru există în România, unde oamenii care au nevoie de ajutor, externați din diverse spitale din țară, sunt aduși cu ambulanța. Este vorba despre Așezământul de la Dumbrava, Bihor, centru social fondat prin inițiativa unei persoane private, Viorel Pasca.
Cum să te pregătești pentru a putea, cu adevărat, ajuta
Adesea sunt întrebată cum fac astfel încât să nu mă las doborâtă de suferința celor pe care încerc să îi ajut? Cum pot lăsa totul la ușa cabinetului de psiholog și să îmi trăiesc viața normal, alături de copiii mei?
Nu am un răspuns precis, dar ce pot spune este că nu este deloc ușor să ajuți oameni bolnavi, maltratați, batjocoriți social, cu traume profunde și lipsiți de orice fel de sprijin. Uneori, o astfel de misiune te poate dărâma pe tine, cel care încerci să întinzi o mână. Recunosc, însă, că am mult „antrenament” încă de dinainte să fiu psiholog, astfel că acum știu mult mai bine decât în trecut ce să fac și ce să nu fac pentru a-i putea ajuta cu adevărat pe cei care au nevoie.
Am dezvoltat, în timp, mecanisme de coping sănătoase, care să mă mențină pe mine echilibrată. Am învățat că, pentru a avea un echilibru, este necesar să îmi cunosc punctele slabe și să lucrez constant la ele, pentru a le rezolva. Am mai învățat că trebuie să lucrez permanent la dezvoltarea de sine și la echilibrul proriu, pentru ca mai apoi să pot avea grijă, ca psiholog, de mintea și de sufletul celor care vin către mine. Am învățat și că trebuie să cunosc bine arta vindecării, dar și pe cea a acceptării. Acceptarea că nu le pot face pe toate și că nu pot cunoaște totul.
Sfat pentru persoanele cu afecțiuni psihice, care nu sunt asigurate medical
Persoanele cu afecțiuni psihice care nu beneficiază de asigurare medicală au dreptul, gratuit, să se interneze într-un spital de psihiatrie, pentru evaluare și psihodiagnostic (proceduri necesare pentru o eventuală prezență în fața comisiei de handicap), chiar dacă nu au acea asigurare. Aceste persoane nu sunt puse să plătească analizele medicale.
Pe de altă parte, diabeticii sunt incluși în lista Programului Național de Sănătate stabilit de Ministerul Sănătății si beneficiază de asigurare medicală dacă dovedesc că nu au venituri.
În curând, va demara Programul Național „Din grijă pentru copii”, prin care vor fi oferite servicii psihologice gratuite pentru minorii vulnerabili.
La fel de important este și faptul că persoanele care urmează un tratament de recuperare medicală pot beneficia și de suport psihologic, în situația în care cabinetul unde urmează tratamentul colaborează cu un psiholog sau cu psihoterapeut.
Oana Vasiliu este psiholog, meserie pe care o urmează după ce a absolvit Facultatea de Psihologie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” Iași.
Multumim pentru aceste informatii pretioase