Pe vremea lui, pentru oricine era dispus să vadă, nu era nici cea mai mică îndoială că Ceaușescu Nicolae era un ins incult, că îi lipsea educația de bază, de acasă și de la școală (nu sunt dovezi că știa să scrie), că inteligența lui era, de fapt, șiretenie, că era intrigant, bârfitor și rău, că era manipulabil, dar și încăpățânat, că era desigur foarte ambițios.
Și asta nu pe la sfârșitul „domniei” sale, ci chiar de la începutul ei. De altfel, dacă e să îl credem pe Maurer, tocmai aceste caracteristici de personalitate au fost cele pentru care a fost preferat la conducerea partidului comunist, ca succesor al lui Gheorghiu-Dej.
Nici pe la mijlocul deceniului 1960, nici după aceea, partidul nu avea nevoie de un conducător cu viziune, cu dragoste de oameni, cu ambiții nu pentru sine, ci pentru națiune, conducător care să fie pregătit intelectual pentru a guverna discreționar, dar benefic pentru poporul guvernat.
Din contră. Partidul avea nevoie de un conducător fără viziune, adică controlabil prin vânzarea de idei punctuale, dar dispus să ia decizii pe care altcineva, mai intelectualizat, mai moral și mai empatic decât el, ar fi ezitat, dacă nu chiar ar fi refuzat să le ia.
Pentru că așa erau vremurile, în lagărul comunist.
Dar a fost momentul august 1968. Nu mă refer aici la denunțarea din balconul clădirii Comitetului Central al PCR a invaziei Cehoslovaciei, de trupele Pactului de la Varșovia (minus România, care nu participa cu trupe la exercițiul din care a pornit invazia). Ci mă refer la decizia lui Ceaușescu de a înarma clasa muncitoare, prin înființarea gărzilor patriotice.
Acela a fost momentul care l-a legitimat pe Ceaușescu în rolul de conducător al României socialiste, atât în țară, cât mai ales în străinătatea occidentală.
Ca să înțelegeți mai bine semnificația strategică a deciziei de înarmare a unui popor ce trebuia ținut sub contol dictatorial (dictatura proletariatului), puteți să vă aduceți aminte că înarmarea micului popor albanez, în 1996, prin deschiderea accesului la depozitele de arme individuale și muniții, în absența unui conducător, a dus la o criză de securitate europeană.
Ce a făcut Ceaușescu cu această legitimare, respectiv preluarea controlului asupra partidului și statului, prin apropiați dependenți de el, a fost la fel de clar, pentru oricine voia să vadă.
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în materia politicilor de apărare națională.
Pentru că nu am putut comenta la postarea Dv. pe Facebook, as vrea sa va contrazic puțin referitor la anumite ferestre deschise către Occident, și nu numai, chiar până în ultimii ani ai lui Ceaușescu. Este drept că aceste ferestre erau accesibile doar in București. Este vorba de Biblioteca Americană de pe strada Sahia (acum Calderon), de Consiliul Britanic (de pe Jules Michelet), de Biblioteca Franceza de pe Dacia. Accesul prin aceste ‘ferestre’ era posibil pentru oricine trecea prin fața lor. Odată intrat, aveai acces imediat la toate publicațiile, cărțile și suporturile de înregistrare care te transpuneau instantaneu în lumea atlantica. La Biblioteca Franceza și la cea Americană puteai vedea (gratuit!) și o mulțime de filme de vis sau mai de duzina, dacă ar fi sa pomenim doar cel despre Woodstock.
La standurile de presă ale hotelurilor mai de soi din București puteai găsi de cumpărat cam toată presa occidentală. Eu cumpărăm săptămânal și Time Magazin, și Newsweek, și International Herald Tribune, și Daily Telegraph și multe altele. Nu m-a interpelat nimeni vreodată să mă întrebe de ce cumpăram publicațiile respective. Mai mult, după un timp, m-am abonat la Newsweek, la Time Magazin, la Aviation Week & Space Technology. Îmi veneau învelite în țiplă intacta in cutia poștală de la bloc. Iarăși, nimeni nu m-a întrebat vreodată de ce și cum. Și asta se întâmpla după 1976 și până prin 1989. Prin 1988 sau 1989 am descoperit cu ajutorul unui prieten de la ICEMENERG, un chioșc pe lângă Muzica de pe Calea Victoriei, ‘Literatura și Arta’ de la Chișinău, cu conținut gorbaciovist exploziv pentru ceausismul de final.
Nu am explicații cum era posibil așa ceva. Cred însă că ‘distractiile’ astea se știau și erau tolerate cu voie de la cineva sau dela ceva din Securitate. Evident, trebuie sa adaug că nu am fost vreun dizident sau că am fost un propagandist public împotriva ceausismului. Libertatea pe care mi-am luat-o era doar sa comentez ceea ce citeam sau auzeam la Europa Libera, cu colegi sau cu prieteni. Iarăși, nu m-a interpelat nimeni și am fost lăsat liber in mica mea bulă.
Probabil că în afara Bucureștiului situația era alta, la cheremul unor securiști mai tembeli și mai ‘devotati’, dar în București exista un soi de complicitate cu securiștii mai ‘luminati’. Iarăși, evident că Ceaușestii habar n-avea de astfel de ‘bule’ (de menționat neapărat si febra națională a videocasetelor!) și erau îmbrobodiți in prostia lor de ‘baieti’.