Abia se potoliseră pe tema vaccinului, fiindcă și ai lor se cam plictisiseră de ei, și, ca o mană cerească, le-au venit cutremurele din Turcia și din Siria.
Conspiraționiștii, căci despre ei este vorba, s-au repezit precum hoitarii pe stârv să scoată și din această nenorocire încă o fantasmagorie: americanii au provocat cutremurul pentru a-l pedepsi pe Erdogan că nu sprijină Ucraina.
Despre Siria nu au produs încă nimic, dar se poate lesne deduce că americanii au scăpat puțin cutremur și acolo pentru a-l pedepsi pe al-Assad pentru că e prieten cu Putin. Și gata!
Ce explicații ale fizicienilor, ce teorii științifice, ce măsurători și date statistice?! Cine are timp să-i asculte pe acești sclavi ai Ocultei care sunt oamenii de știință? Ce, Newton nu a fost mason? Știm noi. D-aia i-a căzut un măr în cap, că era din Ocultă, că dacă era om din popor i-ar fi căzut un dovleac și nu ne-ar mai fi chinuit ani de zile cu legea gravitației, care nu este altceva decât o ocultare absolut criminală a legii levitației, mama noastră!
M-am gândit adesea care sunt resorturile psihice ale acestor indivizi ce percep lumea prin propriile fantasme și mi-a venit în minte un personaj dostoievskian: Stepan Trofimovici Verhovenski, tatăl celebrului anarhist Piotr Stepanovici din Demonii.
Acest individ ratat, nu lipsit de educație, se percepea pe sine un persecutat, un surghiunit. Ținuse în tinerețe niște prelegeri care, dintr-un anumit motiv, îi fuseseră întrerupte și, de atunci, avea mereu senzația că puterea îl urmărește și-l consideră un mare pericol.
Se alimenta cu impresia că cei ce se succedau la conducerea guberniei veniseră cu instrucțiuni clare în ceea ce-l privește. Dacă nu era chemat din primele zile la întâlnirile de protocol, era semn clar că noul guvernator se teme de el. Or, puterea politică nu era interesată de el, nu-l supraveghease niciodată.
Dar așa și-a alimentat el mereu stima de sine. Dostoievski i-a asemănat experiența cu cea a lui Gulliver care, întors din țara liliputanilor, avea impresia că și printre oamenii normali era tot un uriaș și, din obișnuință, striga la aceștia să se dea la o parte, umplându-se de ridicol și chiar de bice pe spinare.
La fel ca Stepan Verhovenski, și în cazul conspiraționiștilor operează un fenomen compensatoriu: ratarea, inadaptarea sau un complex de inferioritate sunt convertite în supradimensionare a sinelui, lucru pe care-l realizează prin invocarea unor adevăruri și cauzalități la care doar ei au acces, ceea ce-i face să se creadă niște uriași în țara piticilor, când, în realitate, este invers.
Pe conspiraționiști nu-i oprește nimeni să trăiască mental în lumea concretă și măsurabilă, dar ei știu că în aceasta este greu să fii un Gulliver, pentru că necesită ani de zile de studiu pentru a putea afirma ceva demn de luat în seamă.
De aceea, preferă să invoce o lume în care ei sunt stăpâni, în care singura condiție de adevăr a unei afirmații este faptul că ei o formulează.
Un paradox în care se plasează acești creatori de lumi fantastice este acela că în lumile lor ei sunt primii refuzați sau sunt chiar excluși, din dramaticul motiv că ei sunt printre puținii care au descoperit resorturile puterii acelei lumi. Ei nu sunt la putere, dar știu bine cum aceasta încearcă să păcălească pe toată lumea.
Astfel, reușesc performanța de a fi marginali în lumea reală și excluși din lumea pe care chiar ei o creează. Dar ce câștig psihologic! Orice fraier poate verifica faptul că 1+1=2, dar nu știe că acest lucru este un mare fals dintr-un singur motiv: îl știu prea mulți. Cum poate exista un adevăr pe care să-l știe atât de mulți?! Adevărul nu poate fi o realitate democratizată, el e mereu ceva secret. Dacă-l știți și tu, și el, și ea, înseamnă că nu e adevăr. Și nici nu trebuie să cauți dovezi, pentru că ele oricum nu vor apărea, nu avem teofanie la tot pasul.
CITEȘTE ȘI: Presa ca propagandă
Conspiraționistul nu neagă total această lume, ci propune o alta a lui care să-l legitimeze în aceasta, pentru că el știe că din aceasta poate obține o bucată de pâine mai albă. El propune lumea lui ca pe adevărul acesteia, ca pe esență a ei, pe care nu o poate comunica decât printr-un act de-a dreptul șamanic: legarea de cauzalități. În asta stă puterea lui!
Bietul David Hume ne avertizase asupra obișnuinței intelectului de a lega cauzalități, sfătuindu-ne să nu ne grăbim cu inducțiile și să păstrăm un oarecare specticism în a judeca lumea. Conspiraționistul nu are asemenea spaime. Pentru el, nu doar că nu sunt necesare prudența și verificarea înainte de a formula cauzalități, ci este obligatoriu să se arunce cauzalități peste tot, până să nu mai priceapă nimeni nimic, pentru că adevărul e complex, are multe aspecte și, atenție!, nu-i pentru oricine.
„Vrei să afli câte ceva despre el? Ascultă la mine! Știu că s-ar putea aproape mai mult ca sigur, mi-a apus mie cineva, dar, mă-nțelegi, nu pot spune. Eu știu mai multe, dar îți voi spune mai încolo, când vei fi pregătit”.
Astfel, în jurul lui se adună adulatorii.
Adulatorii sunt oameni cu puțină educație și cu și mai puțină capacitate de înțelegere. Sunt cei care cred că dacă știu să introducă un ștecher în priză sunt deja electricieni. Și ei sunt refractari la adevărul științific chiar în aspectele lui cotidiene, dar nu au capacitatea de a intra în cauzalitatea maeștrilor. De aceea, iau câte puțin de la aceștia și dau și ei mai departe cât pot, că treaba nu-i așa simplă.
Nu încercați niciodată să intrați în dispută cu un conspiraționist, pentru că e pierdere de vreme. Și ca să nu constatați că v-ați dat seama prea târziu de asta, încă de la începutul discuției supuneți-l la proba revoluției copernicane, întrebându-l: Ești de acord cu Copernic? Plecăm de la premiza că Pământul se rotește în jurul Soarelui și nu invers?
Dacă spune „stai să vezi, că lucrurile nu-s chiar așa simple!”, nu stați! Lăsați-l în adevărul lui și respectați-i iluzia, pentru că orice om are dreptul la demnitate.
În fine, celor celor care au explicat cutremurul prin intervenția americanilor și celor care cred asemenea grozăvie le spun următoarele: știți că americanii țin să fie percepuți ca putere mondială căreia îi stă în putere orice.
Dați-vă aproape să vă șoptesc ceva la ureche, dar nu mai spuneți la nimeni! Credeți voi că ei nu ar fi făcut orice ca să-și aroge meritul cutremurului, să prindă lumea frică de ei?
Aveți grijă că americanii sau Oculta (ziceți-i cum vreți) au lansat zvonul că ei au făcut cutremurul. Nici nu se știe dacă imaginile cu cutremurul nu au fost cumva turnate la Hollywood, ca alea cu Armstrong pe Lună. Vedeți că v-au făcut și de data asta! Dar, voi să fiți sănătoși, că aveți ce măcina până la următoarea catastrofă!
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
Au existat, există și vor exista. Este cursul firesc al naturii. Trebuie sa învățăm să conviețuim cu ei. Unii sunt recuperabili dar cei mai multi sunt ireversibil deteriorati. Pe fondul unei arhitecturi genetice improprii la care au pus umarul religia si un act de instructie si educatie de proasta calitate se perpetueaza tot mai mult aceasta masa socială. Individual, sunt inofensivi. Ei latră, noi îi evităm. Grav este când se coagulează și pun la cale contraofensive împotriva unui dușman imaginar ai cărui locoteneți, afirmă ei, sunt oamenii de știință.