Romanul celor doi este un jurnal epistolar, o fotografie de grup şi o cronică a risipirii şi exilului intern. Suspecţi în ochii autorităţilor, denunţaţi şi acuzaţi, cerchiştii sunt, în anii de după al Doilea Război Mondial, un arhipelag de sensibilitate reacţionară.
Ceea ce nu li se poate ierta de către pontifii noii literaturi este inaderenţa: păcatul cerchist este acela de a constitui o alternativă, o alternativă subterană şi reprimată, dar vibrantă şi seducătoare în energia ei intelectuală. Legendă şi mit în vârsta de plumb a realismului- socialist, cerchiştii duc mai departe, în adâncul emigraţiei interioare, un model paideic. Verticalitatea lor este reflexul curajului estetic.
Studiul şi notele erudite ale lui Ion Vartic redau conturul unei epoci accidentate şi tragice. Stanca şi Negoiţescu îşi trăiesc existenţele în comunism sub semnul speranţelor spulberate. Ambiţia „Cercului”, vizibilă încă din clipa redactării memorabilei scrisori adresate lui E. Lovinescu, nu se mai poate împlini în lumea democraţiei populare.
Intervalul înşelător de dinainte de 1947 este cu atât mai dramatic cu cât el oferă ocazia unui pact faustic: încadrarea în frontul comunist în schimbul şansei de a edita revista evocată obsesiv. Intransigenţa lui Radu Stanca închide acest capitol al posibilului compromis. Între oficialitate şi „Cerc” nu se poate imagina un acord, iată lecţia acestui timp.
În jurnalul epistolar al lui Stanca şi Negoiţescu trăieşte întregul univers subteran pe care regimul de protectorat sovietic îl detesta cu patimă.
Marginalitatea socială este stigmatul ce apasă pe umerii tuturor. Ei nu mai pot fi scriitori, profesori sau regizori în teatre bucureştene. Existenţa lor este una de provizorat etern, suspendată în purgatoriul ce vesteşte posibila detenţie. O energie a speranţei fără de speranţă le este comună, ca şi cum singura formă de rezistenţă este desăvârşirea propriei lor educaţii intelectuale, în contra curentului marxist- leninist.
Jurnalul epistolar Stanca-Negoiţescu este un fragment din acest continent scufundat, ascuns ochiului în anii de stalinism. Ca şi Radu Petrescu şi colegii săi târgovişteni, cerchiştii se încăpăţânează să scrie şi să trăiască de parcă în jurul lor vuietul totalitar ar fi absent. Disperarea ratării nu îi poate atinge, căci arde în sufletele lor focul sacru al încrederii în propria lor misiune.
Şi tot ceea ce va fi publicat, parţial măcar, în epoca de după 1965 este scris acum. Febrilitatea acestor tineri condamnaţi la tăcere pregăteşte propria lor posteritate. Teatrul lui Radu Stanca şi eseurile critice ale lui Negoiţescu sunt scrise acum: sunetul lor contrastează cu marşul cazon al literaturii oficiale. În clipa în care Aurel Baranga, Ion Vitner sau Nicolae Moraru sunt îndrumătorii culturali în frontul jdanovist, creaţia de subteran a cerchiştilor ţinteşte la un viitor ce pare imposibil.
Citește și – Cehov: despre dragoste
Geografia jurnalului epistolar este una familiară: se află aici nu doar Sibiul fără de scăpare ale lui Stanca, ci şi Clujul şi Bucureştiul. Undeva, în fundal, evocat aluziv, se află şi continentul penitenciar.
Arestarea se află, mereu, în vecinătatea vieţilor lor. Crima de complot împotriva ordinii de stat, crima de omisiune de denunţ, crima de a fi reacţionar impenitent, iată capetele de acuzare ce modelează destinele lui Ion Negoiţescu, I.D. Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Wolf von Aichelburg. Marginalitatea socială lasă locul închisorii: un traseu comun în acest timp al facerii lumii.
O solidaritate secretă îi animă pe cei care participă la această confrerie şi poate că această educaţie cerchistă explică şi aşezarea în legendă a unora dintre ei. În vocaţia peripatetică a lui Deliu Petroiu, timişoreanul, ca şi în verva de sarcasm profetic a lui I. D. Sârbu se poate simţi ceva din acest geniu cerchist. Diversitatea de sensibilităţi luminează în posteritate, ca un semn al unei lumi dispărute.
Jurnalul epistolar se închide prin moarte şi detenţie: Radu Stanca şi Ion Negoiţescu nu se vor mai revedea niciodată şi singura lor patrie de regăsire va fi domeniul romanului lor.
Din fragilitatea literaturii cei doi au clădit templul la care visau, înainte de catastrofa destinului lor. Prin ei, ca şi prin întregul “Cerc” de la Sibiu, Euphorion s-a ivit, ca o fantasmă. În contra tiraniei ,utopia tinereţii lor a capătat chip : posteritatea lor este posteritatea acestui miracol.
Acest articol a fost publicat și în LaPunkt.
Ioan Stanomir este profesor de Drept constituțional la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București.
