Îmi amintesc că primul lucru când am ajuns în 2011 în Arabia Saudită, proaspăt profesor de engleză la catedra de limbi a Universității Regele Khalid, a fost să ne bage, pe mine și pe colegii de la UVT, la „Islamic sensitivity training” (exact așa se numea!), un curs rapid de aclimatizare cu mediul social-cultural al Arabiei Saudite…
Sau altfel spus, cum să distingi între halal și haraam – ce-i permis și ce nu. Un soi de preeducare, dacă vreți, menită să preîntâmpine posibile erori de etichetă într-un mediu fundamentalist, tradiționalist și de regulă ostil ideilor și purtărilor occidentale. Era un prim contact brutal cu Sharia.
Nu m-a deranjat. La urma urmei aplicam principiul „casa ta, regulile tale”… puteam să refuz oferta din rațiuni etice sau divergențe culturale, dar n-am făcut-o. Însemna că sunt dispus să fac anumite compromisuri și să mă adaptez.
Desigur, reciproca nu era valabilă: studenților saudiți nu li s-a cerut să-și deschidă puțintel sertărașele minții, acum că pătrunseseră aceste elemente alogene, purtătoare de idei periculoase. Efortul trebuia să vină integral din partea noastră.
Am înțeles destul de iute că intrasem într-o țară aflată într-o profundă criză identitară: tânăra generație a luat iremediabil contactul cu lumea occidentală, grație internetului (și în pofida nenumăratelor site-uri blocate), și a fotbalului european, ajuns în Arabia Saudită la rang de fenomen cu valențe de fanatism – iar Ronaldo și Messi, niște semizei în cea mai monoteistă dintre țări.
Mai mult, zeci de mii de tineri saudiți merg anual la studii superioare în SUA sau Anglia. În aceste condiții, încercările potentaților fundamentaliști (și nu sunt puțini) de a menține țara într-o „superbă izolare” sunt tot mai disperate și, cum e de așteptat, mai violente.
Apostazia sau homosexualitatea sunt în continuare pedepsite cu moartea, consumul de alcool te costă ani grei de închisoare (deși am aflat că familiile bune au rezerve nebănuite de whisky și alte tării), femeile sunt cetățeni de rang secund, atât juridic cât și social, acoperite din cap până în tălpi de corturi negre ș.a.m.d.. Revăd și acum acele scene tragicomice din restaurante, când bietele femei încercau să-și vâre mâncarea pe sub faldurile niqabului, cu rezultate ușor de închipuit.
La finalul unui an cu multe privațiuni, din care cel mai greu de suportat au fost cele spirituale, m-am trezit și cu un dosărel – că tot n-am prins pe vremea ’ailaltă – la care oameni conștiincioși din fire trecuseră toate vorbele mele cu iz neislamic, raportate și binișor umflate de alte persoane la fel de conștiincioase. Devenisem un element nedorit. Am plecat, mulțumit că cel puțin aici exista reciprocitate.
În următorii ani, cu experiența saudită încă adânc întipărită în memorie, am observat că occidentul mult hulit de islamiști nu practică aceleași politici de primire a veneticilor. Că nu există un omolog al „preeducării” intitulat „Democratic-pluralistic-free-speech-secular sensitivity training” pentru cei proveniți dintr-un mediu profund religios și antidemocratic.
Ba mai mult, că anumite guverne occidentale permit existența unor comunități paralele, unde Sharia are preeminență în fața legilor statului cu pricina. Pare bizar, chiar absurd; dar am aflat destul de repede că a contesta existența acestor enclave de fundamentalism anti-occidental, adesea focare de teroriști (mulți dintre ei infiltrați), atrage stigmatul de „islamofobie”. (Ca regulă de lingvistică politică în secolul XXI, când un grup dorește să fie scutit de orice fel de critică, îi va acuza invariabil pe toți criticii de [grupo]fobie).
Am făcut această lungă introducere pentru a arăta relația profund personală pe care o am cu o carte apărută în 2019, intitulată Unveiled – How Western Liberals Empower Radical Islam (o traducere aproximativă: Devoalată – Cum progresiștii occidentali sprijină islamismul radical) de Yasmine Mohammed. De povestea Yasminei știam din interviul acordat lui Sam Harris (Leaving the Faith – Making Sense Podcast nr. 175), pe care îl recomand cu căldură.
Egipteancă la origini, s-a născut în Canada, într-o familie musulmană cu vederi moderate, însă plecarea tatălui a împins-o pe mamă pe calea radicalismului islamic, astfel că Yasmine a trebuit să rabde ani de zile de abuz verbal, fizic și sexual, izolată de prietenii ei khufari, forțată să poarte nu doar hijabul, ci și niqabul (ce maschează complet chipul), apoi să se mărite cu un islamist extrem de violent (despre care a aflat cu stupoare, spre sfârșitul mariajului, că e terorist Al-Quaeda), să fugă de soțul și de mama abuzivi, să se ascundă prin subsoluri obscure, alături de fetița ei, amenințată cu mutilarea genitală, pentru ca după ani să-și refacă viața alături de un bărbat iubitor, să urmeze într-un sfârșit studii universitare (pe care familia i le refuzase, în ton cu preceptele fundamentalismului islamic) și să devină profesoară la o prestigioasă facultate canadiană.
Cartea, care-și așteaptă încă traducerea în limba română, e o relatare la persoana întâi a acestui calvar existențial, căci viață nu poate fi numită, și a răzbirii la lumină, prin burți succesive de dogmă, abuz, groază, depresie, disperare și auto-negare.
Două lucruri ar trebui să atragă atenția oricărui cititor:
În primul rând, că experiența Yasminei nu e nici pe departe unică, ci e împărtășită de milioane de fete musulmane în toată lumea, iar majoritatea nu au un happy-end ca al ei. O știm pentru că astăzi, în era internetului, aceste abuzuri nu mai pot fi mușamalizate ca altă dată, și tot mai multe femei găsesc curajul de a vorbi despre experiența lor. Yasmine Mohammed, prin intermediul fundației sale dedicată luptei pentru drepturilor femeilor, este una din persoanele la care ajung multe din aceste povești de viață.
În al doilea rând, că tot ce a pătimit autoarea nu se întâmpla nici în Arabia Saudită, nici în Egipt, nici în Sudan ori Pakistan, cum am fi tentați să credem, ci în Canada, cu complicitatea tacită a autorităților canadiene.
Dacă există o instanță în care obsesia occidentului pentru corectitudine politică, tradusă prin teama de a nu fi catalogat drept islamofob și, implicit, rasist, devine nu doar aberantă, ci realmente dăunătoare tocmai celor vulnerabili, ei bine, aceasta este.
De la judecătorul care a nesocotit mărturiile îngrozitoare ale Yasminei, pe-atunci o adolescentă care-și făcuse curaj să vorbească împotriva familiei abuzive, și a aruncat-o înapoi în groapa cu lei, până la editurile americane și canadiene, care au refuzat și refuză în continuare să publice această biografie esențială (volumul e self-published), la așa-zise feministe (evident, non-musulmane) care văd în burka nu un simbol al oprimării patriarhale, ci un statement al diversității culturale (!!), cu toții se cutremură la gândul că masele de justițiari fără nume și chip îi vor lua în cătare, îi vor eticheta drept „islamofobi” și „rasiști”, și gata, puf! adio carieră.
Citește și: Im Westen Nichts Neues – un triumf al filmului de război
Despre această trădare nu doar a idealurilor democratice, pluraliste și seculare, ci și a celor mai fundamentale valori feministe, vorbește Yasmine Mohammed în ultimul capitol al cărții, după ce și-a încheiat lunga și întortocheata istorisire a propriei vieți.
Despre capitularea în fața unor valori complet antitetice culturii occidentale, justificată adesea prin tot soiul de eschive și gimnastici mintale, de la celebrul „multiculturalism” la aberații de tipul „nu avem dreptul să judecăm valorile altor culturi” (tocmai noi, care suntem, nu-i așa? cea mai păcătoasă civilizație de pe Pământ).
Desigur, deziluzia cea mai mare vine de la un număr mare de feministe, care, după cum spune Yasmine, „se tem că dacă-și susțin suratele [musulmane], ar putea fi etichetate drept etnocentrice sau rasiste. Și nu doar că le ignoră lupta, dar uneori, corporațiile occidentale promovează în mod activ lucrurile împotriva cărora femeile [musulmane] luptă cu mult curaj, de pildă burkiniul sau chiar hijabul. Nicio feministă americană nu ar lăuda Nike dacă s-ar asocia cu lenjerie mormonă, dar laudă compania pentru că se asociază cu veșminte de castitate prescrise de o altă religie.”
Urmează întrebarea firească: „cum putem să luptăm cu patriarhalismul occidental în timp ce susținem patriarhalismul islamic?” Îndemnul ei, pentru feministele occidentale preocupate de jocuri video și aparate de aer condiționat, e să-și ia cu adevărat în serios rolul de activiste și să exercite presiune la nivel internațional, așa cum, de pildă, presiunea internațională asupra Africii de Sud a dus, în timp, la abolirea apartheidului.
Asta pentru că Yasmine Mohammed e ferm convinsă că islamul trebuie să treacă prin aceleași procese autocritice prin care a trecut creștinismul în Occident: reformă, iluminism, secularizare… într-un cuvânt, progres.
Pentru că tocmai de-aici survine ipocrizia maximă: cei care se mândresc cu titlul de progresiști refuză prin tăcere sau pseudo-justificări ideologice progresul celorlalte culturi ale lumii, care și-ar dori, poate, să atingă acel grad de democratizare a societății care îngăduie diferențele de opinie, de religie, dreptul la liberă exprimare, precum și celelalte triumfuri ale civilizației occidentale.
Din nefericire, înțelepciunea corectă a zilei ne spune că Vestul este inerent decăzut, păcătos, imperialist, colonialist, demn numai de critică, vinovat de tot ce-i rău pe lumea asta, iar toate valorile dobândite generații de-a rândul, într-un furibund proces de introspecție, căutare și descoperire, sunt și ele întinate.
Însă această negare în bloc a tot ceea ce până mai ieri era considerat bun și de preț în cultura occidentală nu dăunează doar vestului, ci și acelor culturi care vor fi avut și au în continuare nevoie să se reinventeze constant, pentru a nu încremeni în proiect.
În contextul revoltelor actuale din Iran, mesajul Yasminei Mohammed mi se pare cu atât mai puternic. Dar pentru ca el să aibă ecou, struții de serviciu vor trebui să-și scoată vălul de nisip din ochi și să judece cu aceeași măsură abuzurile împotriva femeilor, indiferent cărei cultură aparțin.
Alexandru Maniu s-a născut în Timișoara, în ultimul cincinal al comunismului, din părinți artiști și (fără voia lor) timișoreni, așa că n-a cunoscut niciodată idilica viață de la sat – dat fiind că și bunicii tot în Timișoara locuiau.
A absolvit Științe Politice și, mai apoi, deziluzionat de prima alegere, Litere, iar în prezent este profesor de engleză, atât la stat, cât și la privat.
Este membru al Teatrului Portabil Timișoara din 2018 și se luptă prin hățișul birocrației să-și dezvolte proiectele educaționale și artistice. Scrie și eseuri pentru un număr fascinant de mic de cititori.
