Despre cum voluntariatul se moștenește și este o stare de bine

„Cu fiecare om care se naște, se naște o lume – Heinrich Heine”

Sunt întrebat adesea de unde îmi găsesc energia și pozitivismul pe care (încerc să) le eman zilnic. Și, cu dorința de a evita sintagma clișeică în care oamenii afirmă că sursa energiei lor este de fapt energia celor din jur, o să spun că eu încerc să culeg roadele cele mai folositoare pentru mine din tot ceea ce mă înconjoară – metaforic vorbind, să iau roadele, și nu rădăcina energiei. Oameni, evenimente, contexte, situații.

Nu îmi iese întotdeauna, și asta e total în regulă. Mai rău ar fi fost (zic eu) dacă trăiam cu ideea că în toate situațiile există un bine, ceva pozitiv. E vorba despre felul în care te raportezi la ce ți se întâmplă. Eu sunt acea tipologie de persoană căreia îi place să interacționeze cu „problema”, sunt omul care întreabă, care încearcă, care vrea să știe amănunte.

Poate chiar această „sete de cunoaștere” este adevărata sursă a energiei și entuziasmului meu. Nu știu, chiar nu știu… de fapt cred că nu-mi doresc să știu! Co-existăm foarte bine eu și energia mea și fără să știu de unde vine.

Jovialitatea, entuziasmul, nerăbdarea sau optimismul, toate își au rădăcina în pasiune și în acea dorință (moștenită în cazul meu) de a lăsa ceva în urmă, de a fi și eu la rândul meu un exemplu pentru alții, așa cum au fost și sunt ei pentru mine.

Vorbeam deunăzi cu niște oameni dragi sufletului meu despre valori. Valorile noastre personale și profesionale, atitudini și feluri de a gândi pe care le exercităm în cotidian. Și a fost un foarte bun exercițiu de introspecție pentru mine care m-a făcut să pic pe gânduri și să caut în sinea mea răspunsuri la întrebările (care par ele filosofice și existențiale, dar chiar nu sunt) „Eu de unde am valori?”, „Cine m-a învățat cum să fiu în societate?”, „De unde știu cum să reacționez și cum să-mi exprim poziția față de o anumită situație?”.

Aud la facultate în ultima vreme despre factorii dezvoltării personalității (ereditatea, mediul și educația) și care e proporția și aportul pe care și-l aduce fiecare pentru a ajunge la o viață armonioasă și centrată pe valori sănătoase și de perspectivă. În situația de față, scara valorică eu cred că se moștenește, este primită pe linie familială de la ai noștri, iar rolul nostru este doar să o menținem, s-o îmbunătățim și adaptăm pe specificul nostru.

Ideea asta mă trimite la un subiect foarte special pentru mine, și anume familia și implicarea familiei în dezvoltarea copilului. Însă, înainte de a intra în subiect, se cuvine să mă prezint și eu, pentru a vă face un portret imaginar al persoanei cu care interacționați.

Sunt Iustin, proaspăt student la Pedagogie UBB Cluj, venit din Piatra Neamț, de la un profil pedagogic, ca să-mi urmez visul. Am 19 ani (și nu vreau să recunosc asta din 2 motive: 1. îmi place să cred că m-am oprit pe la 15 și acolo voi rămâne pe viață și 2. nu-mi vine să cred câte chestii faine am făcut de când mă știu) și aspir spre o carieră în educație.

Primele „trepte” pe care le-am urcat în parcursul meu educațional au fost bine șlefuite și finisate cu multă dedicare, implicare și simț de răspundere – mă refer aici la doamna mea învățătoare, care din păcate a plecat dintre noi să-i învețe și pe îngerași să scrie și să citească, așa cum mi-a purtat și mie mâna și mi-a orientat privirea și firea în copilărie.

Întotdeauna (de când am absolvit pedagogicul) pun în discursurile mele pe primul loc învățătoarea și uit (cu toată rușinea) de cea care într-adevăr mi-a ghidat pașii și mi-a arătat și insuflat primele valori și principii în viață: doamna educatoare.

O să scuz această scăpare prin a spune că e defect profesional, dar total asumat. Cei care au absolvit liceul pedagogic o pot confirma: în clasa a XII-a știi clar – ori la grădiniță ori la școală (cu referire la ce se pretează pe stilul tău).

Revenind, fiecare om care a trecut prin viața mea, nu a trecut neobservat, iar eu nu am rămas neutru la trecerea lui. Mi-ar trebui două romane să le pot scrie și mulțumi fiecăruia în parte: profesori, colegi, instructori, prieteni, doamna de la magazin, domnul de la întreținere, paznicul, îngrijitorul de la grădiniță … tuturor, tuturor le datorez ceea ce sunt astăzi, felul meu de-a fi și gândi și pentru fiecare părticică ruptă din sufletul propriu și lipită pe al meu, le sunt recunoscător.

Ultimii ani (liceul) m-au găsit mai implicat și energic decât înainte, cu o dorință de explorare și descoperire a sinelui și a celor din jur fantastică – am gustat (și mi-a plăcut) din ceea ce se numește voluntariat, acțiuni caritabile, a face bine societății, a-mi dezvolta spiritul civic și a fi aproape și alături celor în nevoie.

Întorcându-mă la firul narativ anterior (cel dinainte de prezentarea mea), aș vrea să aduc în discuție rolul pe care familia l-a avut în cazul meu și cum au simțit ei toată implicarea mea și dorința de a fi și a face o schimbare.

Săpând adânc în copilărie, îmi aduc aminte vorbele bunicii (idolul meu): „Mergi și ajută-l pe X că-ți faci o pomană” sau „Fă-ți o pomană și dă-i și lui X …”. Și analizând vorbele astea acum, îmi dau seama că de fapt, sub pretextul întrajutorării creștine, bunica îl învăța pe micuțul Iustin să facă voluntariat, să fie solidar cu cei din jur și să fie empatic cu nevoile lor. Cine n-are bunică să-și cumpere! Cine are, s-o prețuiască!

În aceeași idee, exemple similare am văzut întotdeauna la ai mei: când mergeam cu mama în sat la străbunica, umpleam mașina cu alimente și haine de-ale mele pentru că știam că sunt copilași care nu au și s-ar bucura sau, în cazul lui tata e ceva mai aparte: de fiecare dată când întâlnește o gașcă de frați, nu se poate să nu le bucure sufletul cu ceva dulce.

Exemplele sunt multe, dar cert este că ei au fost cei care mi-au arătat și dovedit că voluntariatul este o stare de bine! Oriunde, oricum și oricând l-ai face, un gest frumos ajunge imediat la inima celui de lângă tine.

Nu aș vrea să pară din ceea ce vă povestesc că toate sunt roz pudrat și că a face bine e ușor. A face UN bine poate e ușor, dar a face BINE devine complicat. Aici intervine voința ta personală și dorința intrinsecă de a schimba ceva la ce ne înconjoară. Necesită efort, implicare, sacrificii (multe sacrificii), nopți nedormite, ore de muncă continuă, dar (pentru că această conjuncție nu contenește să apară când ți-e lumea mai dragă) MULȚUMIREA pe care o ai la final, (parcă) le anulează pe toate.

E ca urcarea pe un munte: procesul e anevoios, cu obstacole și impedimente, dar obiectivul e atât de bine stabilit, încât orice poate fi înfruntat. Odată ajuns, coborârea va fi lină și mulțumitoare, cu o satisfacție incredibilă.

Ca să închei sfera valorică pe care am deschis-o (aparent întâmplător), aș vrea să menționez un sfat (se știe cine l-a dat) pe care l-am primit și după care mă ghidez cu sfințenie: „Pe oriunde-ai merge, lasă loc de bună ziua.” Așa ar suna singurul sfat pe care l-aș oferi oricui m-ar întreba pe unde s-o apuce în această călătorie spre bine.

Facem punte peste timp și ajungem cu axa cronologică undeva în septembrie 2022. Contextul suna așa: absolvent de clasa a 12-a, viitor student la Pedagogie la Cluj care urma să se desprindă de „acasă” și să plece spre „necunoscut”, spre „locul unde se îndeplinesc visurile”.

Icebreaker-ul apare atunci când te aștepți mai puțin. Primesc un telefon de la Oana (colega, prietena și „mama mea de Hunedoara”) care-mi propune un proiect super ambițios și creativ, în care să mă implic. Aflu la scurt timp că din echipa proiectului făceau parte oamenii cu care colaborasem (minunat) în trecut și, fără să stau prea mult pe gânduri, accept invitația de a fi membru al Amprentei de Bine și, implicit, să „înfiez” proiectul „Treptele Drepturilor Copiilor”.

Și cum lucrurile bune dau naștere altora și mai bune, pot spune că ne (noi, echipa Amprenta de Bine) mândrim cu un succes înfloritor, oamenii ne sunt alături și intră în marea familie a #minunilorlaîndemână.

Ce este în spatele acestui fenomen numit Amprenta de Bine? Simplu! 3 elemente-cheie: muncă, dedicare și pasiune. Cât de multă pasiune? Știm că facem ceva cu pasiune în momentul în care factorul timp este anulat, iar noi facem ceea ce ne place, oricât de mult simțim. Și, vorba fie între noi, simțim foarte mult. În ultima perioadă suntem ca la non-stop – 24/7.

Și totuși ce legătură are pedagogia cu drepturile copilului? Se împlinesc aproape 4 ani de când am avut prima dată contact cu domeniul dreptului, și încă de pe atunci am avut acel declic, am știut că ceva mă atrage și îmi place. Eram absorbit de discuțiile despre stat, reglementări, drepturi, norme, autorități și tot ceea ce cuprinde acest vast și încă prea puțin apreciat domeniu. Cred că asta a fost pornirea.

Sămânța de „drept” care mi-a fost plantată atunci, a continuat să fie ocrotită și eu am fost constant curios de ce va ieși din ea.

„Omul potrivit la momentul potrivit” este o idee după care mă ghidez, dar nu cred că e doar o întâmplare, ci mai degrabă este cursul firesc al lucrurilor. Așa a intrat și Amprenta în viața mea: la momentul potrivit.

Ajuns la începutul facultății, am început să cunosc oameni, să descopăr locuri și inițiative care vibrează și emană aceeași energie pe care eu o caut. Astfel s-a născut și ideea de a contribui activ la proiectul cu Treptele. (redau dialogul interior) Ce pot face eu ca student la pedagogie în contextul unei asociații care promovează D.O.R-ul copiilor (D.O.R. – relația drepturi-obligații-responsabilități)? Pot „traduce” termenii și informațiile în „limba copiilor”. Cum? Prin materiale și resurse educaționale atractive și accesibile. Zis și făcut.

Idei aveam, susținerea era necontenită, așteptări și nevoie exista, așa că am trecut la treabă. Am început cu o fișă de lucru de tip „wordsearch” („Vânătoare de cuvinte” i-am zis noi) despre dreptul la viață. Și mi-a plăcut. Și am adaptat-o și pentru dreptul la familie. Și nu peste mult timp (în maxim două ore) mi-am dat seama că nu mă puteam opri. Ideile curgeau una după alta și inspirația parcă mă lovise mai rău decât niciodată.

Așa că am zis că trebuie că profit de acest moment și să fiu cât de productiv se poate. Imediat le-am trimis mesaj fetelor (Roxana și Maria – colegele și prietenele mele din asociație) și le zic „Hai să facem fișe de lucru despre drepturile copiilor. Eu știu cum să le fac, voi mă ajutați cu partea teoretică.” Și-au acceptat (au răspuns cu un heart react la mesaj, dar am le-am simțit entuziasmul). În ziua aceea îmi amintesc că am făcut 12 fișe de lucru.

Și acum (da, acum, cât scriu propoziția asta) mai lucrăm. Am pierdut numărul lor. Sunt zeci. Și n-o să ne oprim decât atunci când o să simțim că mesajul nostru a ajuns la cine trebuie. Nu contează cât lucrăm sau ce sacrificii facem. Ne place și despre asta e vorba. Despre plăcerea lucrului bine făcut. E adevărat, ai nevoie de un strop de nebunie (noi îl avem. toți.), dar ai nevoie de mult mai multe: curaj, ambiție, determinare, acel „Hai să facem!” pe care trebuie să-l auzi constant și acel „Bravo, echipă!” de la final.

Sunt întrebat adesea de unde îmi găsesc energia și pozitivismul pe care (încerc să) le eman zilnic. (citește ce scrie mai sus!)

Iustin Alexandrescu – profesor de Amprente de Bine. Iustin este absolvent de liceu pedagogic și actual student la Pedagogie – UBB Cluj. Membru și responsabil al departamentului de materiale educaționale Amprenta+ în cadrul Asociației Amprenta de Bine, pasionat de voluntariat și fapte bune. Optimist, tenace și ambițios, își dorește să fie „acel ceva” în viața oricui apare.