După jumătate de veac

Lovitura de stat din 11 septembrie 1973 din Chile a fost prezentată de către propaganda juntei drept salvarea ordinii constituționale primejduită de acțiunile nesăbuite ale stângii radicale.

Ar fi fost o operație chirurgicală pre-emptivă. Nu încape îndoială că intensitatea represiunii a depășit chiar și cele mai sumbre profeții. Era o revărsare de violență statală de o cruzime inimaginabilă.

Execuții, deportări, tortură, mii de desaparecidos. Sute de mii de refugiați. Familii distruse. Pacea socială promisă era una a cimitirelor cu morminte anonime. Centrul politic era în plină dezagregare.

Democrația creștină era derutată. Dreapta moderată era consternată, stânga moderată era paralizată. Dreapta radicală a masacrat stânga radicală.

Două figuri au dat măsura acestei confruntări: Amiralul Merino, doctrinarul puciștilor, și Miguel Enriquez, liderul grupării de extrema stângă direct MIR legată de Havana. Ambii erau puternic motivați ideologic. Se ciocneau două viziuni despre istorie, societate și stat.

Contrarevoluția și revoluția. Ori invers. Să nu uităm că tragedia se petrecea în plin Război Rece. Armata, tradițional neutră, intervenise brutal pentru anihilarea presupusei conspirații revoluționare a stângii.

Inconsecvențele președintelui ales legal, doctorul Salvador Allende Gossens, erau un factor agravant. Revendicările coaliției Unidad Popular se radicalizau de la o zi la alta. O parte semnificativă a clasei de mijloc era vocal nemulțumită de mersul lucrurilor.

Allende era văzut drept un lider vanitos, manipulat de politicienii înfierbântați ai revoluției proletare. Prins în acest clește, președintele nu mai avea resursele de credibilitate pentru un compromis decisiv.

După restaurarea democrației au existat două succesive Comisii de Adevăr în Chile. Memoria ororilor continua sa înspire pasiuni. S-au spus multe lucruri, altele au rămas nerostite. Nevoia de adevăr nu poate fi amuțită. Pacea sociala nu poate fi obținută prin amnezie.