Nu toate gloanțele își ating din prima ținta. Dar ricoșeul e adesea mai periculos.
Prin istorie s-au succedat o sumedenie de generații botezate. Generația tăcută, generația pierdută, generația baby-boomers și decrețeii noștri la est de Cortină, apoi generația X, generația milenialilor (ce nume groaznic!) și generația Z, ca să numesc doar câteva din ultimul secol. Desigur, la noi, fiecare generație e o generație de sacrificiu, fapt care a generat și pesimistul dicton „noi nu ne mai facem bine”, cumva caracteristic spiritului nostru mioritic și totodată sindromului eternei tranziții, dar și (aș spune mult mai grav) golirea de sens a cuvântului „sacrificiu”. Generații la rândul post-decembriste sacrificate pe altarul experimentelor educaționale și, în general, a proastei guvernări.
Și totuși, a existat o generație pentru care sacrificiul a însemnat mult mai mult de-atât. Nu sunt mulți. Și nu peste tot. În câteva orașe doar. În marea carte a istoriei, prezența lor poate trece neobservată. Dar nu și aici. Nu și în Timișoara. Aici, ei sunt cei mai mulți, sau dacă nu, sunt cel puțin primii. Ei sunt copiii glonțului.
***
Eram cu băieții în Cargo, înarmat cu chitara pe care-o căram mereu după mine în astfel de ocazii, mai ales în zilele călduroase, când puteai s-o freci toată ziua pe la terase și-apoi în Botanic până te scoteau bezna sau jandarmii din parc. Eram student și eram rocker (cu varianta roachăr, roacheț, racheț și satană, „partidul te vrea tuns”, deși, la vremuri noi, nu era clar care dintre ele), sau cel puțin asta-mi plăcea să cred, deși păr lung nu aveam (nu după standardele în vigoare, cel puțin) și nici costumație specifică. Hai, cu bocancii mai mergea, până-n iunie, cel puțin, când îi înlocuiam cu tenișii chinezești (’ăi mai șmecheri aveau Converși) cu toate că aveam cunoscuți care nu se despărțeau tot anul de bocanci, și vorbim aici de armament greu, negreală cu platforme, aduși direct din perioada glamului dar îmbibați în singurătatea nopților scandinave.
Sigur, și-un tricou jerpelit cu formații de la Bestial sau Rocka-Rolla, de la nea’ Emil care ne învăța cum stă treaba cu rockul, și zic jerpelit nu pentru că n-aveam noi grijă de el, sau că nu făceam duș, ca-n bancul ăla cu Metallica – la naiba, era scump! – ci pentru că se ducea poleiala de rock de pe el după două trei spălări și rămâneai cu o cârpă neagră de bumbac, presărată cu firmituri lipicioase și multicolore ca pufarinul.
Aveam vreo cinci astfel de tricouri în arsenal, Pink Floyd, Deep Purple (două, dar niciunul cu albumele mele preferate), Led Zeppelin, și Iron Maiden. Și cam atât, blugii și cămașa mereu deschisă, atât la culoare cât și la nasturi, erau din alt film, încercând parcă să mai estompeze din epatarea care nu mi-a plăcut niciodată la alții și pe care mă străduiam s-o evit și eu, fără a dezerta cu totul de la uniforma diversiformă care mă încadra automat într-una din subculturile muzicale ale Timișoarei. Jacheta de piele era sfântă, firește. Cât despre brățări, lanțuri, țepi, boxuri, inele, unghii negre și alte accesorii nelipsite rockerului din zona întunecată a genului, mă lipseam. Plus că erau scumpe, iar noi…
Iubita mea nemțeancă îmi spune că pentru roackerii din urbea ei muntoasă și altele asemenea, de la est de Carpați, Timișoara era paradisul pe pământ, El-Doradoul ascultătorilor de metale grele, o oază de negru într-o lume policromă.
„Ce norocoși erați!”. Și are dreptate. Aveam noroc, dar nu pentru că aveam magazine cu brizbrizuri, ce-i drept, la mare căutare în acea perioadă, ci pentru că aveam părinți care luaseră viniluri de la sârbi, din piața Ocska, sau, next level, benzi de magnetofon copiate de la marii iubitori de muzică autohtoni, întâmplător cu prieteni pe dincolo, și ne învățaseră cu muzica bună. Primul Deep Purple l-am ascultat în ’90, la cinci ani, poate și mai repede, dar nu-mi amintesc. Era o compilație cu cele mai bune piese ale lor: dintre toate, cel mai mult m-a mișcat Child in Time.
Dar nici noi nu ne lăsam mai prejos. Pe când eram noi adolescenți și obsedați de muzică, CD-ul era rege, mp3-urile giuvaere pe coroana lui, și cum reușisem să ne luăm cu toții, cu chiu, cu vai, calculatoare, nexusul muzicii rock în Timișoara nu era în magazinele de specialitate (sorry, ’nea Emil) ci în spatele librăriei Humanitas, într-o curte interioară, unde o doamnă cu intenții bune, cunoștințe vagi, dar furnizori excepționali, aducea sute de CD-uri piratate cu discografiile marilor formații.
Ironia făcea că majoritatea erau piratate de ruși. Aducea și cele mai noi jocuri, tot piratate, deci era tanti noastră preferată din tot orașul. Acolo am dat pentru prima oară de Gentle Giant, King Crimson, Yes, Genesis, Wishbone Ash și alte comori uitate alea anilor ’70-’80. După ce a intrat internetul în casele oamenilor, ăla gros, nu celălalt, primitiv, racordat la telefoanele fixe, mica antrepriză a dispărut. Într-un acces de paseism, doamna s-a reprofilat pe cărți și s-a mutat de-acolo. Între timp, a dispărut și librăria.
Era o zi însorită de mai, iar eu purtam tricoul meu cu Deep Purple, The Battle Rages On, sau cel puțin așa îmi place să cred acum, când recompun povestea acelei după-amiezi ieșite cu totul din calendar și din țâțâni. Unele detalii s-au estompat după cincisprezece ani. Barul, care împrumuta numele formației fanion a rockului timișorean (într-o perioadă în care Phoenixul… „i-auzi cântând dar vezi că nu-s”, cum ar fi zis Nicu Covaci), era una dintre cele câteva spelunci imunde în care roackerii timișoreni își petreceau (unii oameni, rău intenționați, ar fi zis iroseau) tinerețea.
Era în curtea interioară a unei clădiri vechi, decrepite, vizavi de Bega – magazinul, nu râul – și împrumutase în foarte scurt timp alura zidurilor înconjurătoare. Câteva mese prăfuite și o masă de biliard strâmbă, cu catifeaua verde mânjită iremediabil de atâtea nopți în care „să dăm o bilă” era doar un pretext pentru obiceiul preferat al rockerilor: băutul.
Nu cred că exagerez dacă spun că Timișoara se poate mândri, de-a lungul istoriei sale post-decembriste, cu unele dintre cele mai infecte baruri de rockeri din câte s-au văzut, și-o zic cu multă afecțiune. A fost Pappillon, unde arta și rockul se înmuiau în alcool, a fost Roma, în Complex, cu mesele sale de plastic alb, a fost Thare, o miniatură, parcă, a fortului de la Jilava, Taine, unde mergeau rockerii mai mici ca noi, și-apoi și noi, după ce s-au închis altele, Metal Box, pe strada Morților – clar pentru kinderi, Rock House, Daos, Intro, Exit, Lemmy’s… În perioada liceului, mergeam cu băieții în Thare, în Complex, unde se ascultau de regulă metale, dar nu numai.
Era (cum altfel) într-un subsol întunecat, igrasios (mirosul igrasiei combinat cu cel al berii impregnate în lemnul meselor și al nelipsitului fum de țigară m-a însoțit de-a lungul adolescenței și studenției), unde după o anumită oră, vezicile se umpleau mai repede decât putea să facă față singurul veceu din toaletă, așa că chiuveta devenea al doilea veceu. Dar lucrurile nu s-au oprit acolo. La un moment dat, toaleta s-a inundat, și, întâmplător sau nu, tot în acea perioadă s-a desprins și ușa din țâțâni. Ecuația e simplă: ușa a devenit plută, apa a rămas la locul ei, iar roacherii apăsați de nevoi – echilibriști.
N-am înțeles niciodată legătura strânsă dintre rock și alcool, lucru pe care l-au observat destul de repede și prietenii mei, pe care îi făceam mereu de rușine. Trăgeam de-o halbă ca elevul de-o boală ușoară ce-l ține departe de școală, și dup-a doua începeam să mă forțez. Ciocneam cu forța și entuziasmul efebului, ca mai apoi să sorb ca baba din ceai. Desigur, relația mea complicată cu alcoolul avea și urmări pozitive, mai ales când trebuia să-mi ajut prietenii să vomite la rădăcina copacilor și mai apoi să bage cheia în gaură. Pe deasupra, mă scoteam cu faptul că știam să cânt binișor la chitară, ceea ce compensează și pentru lipsa accesoriilor, și pentru că nu le aveam cu băutul.
Așa și-n ziua aia. O chitară, câțiva prieteni, vreme numai bună s-o irosești la terasă, mai o bere, mai un cântat. Selecția nu era foarte bogată, în public cel puțin, unde ezitam să-mi cânt drăcoveniile progresive, și se rezuma de regulă la un Phoenix („bagă aia cu Ursu” e dedicația pe care am auzit-o cel mai des), un Cargo, un Colibri, un Wonderwall (una dintre cele mai grave epidemii acustice ale anilor ’90, endemizată deja în rândul chitariștilor în anii 2000), niscaiva Red Hot Chilli Peppers, un Guns sau două, nelipsitul Nothing Else Matters – cu care te scoteai și în fața elementelor neprietenoase cu rockerii, pentru că nu-i așa, „o baladă merge”, tot așa cum de cealaltă parte, același ecumenism muzical a lansat șlagărul „merge și-o manea la petreceri” – și, dacă ți se plimbau degetele nițel mai bine pe grif, un Stairway to Heaven sau Babe I’m Gonna Leave You, ca să punctezi la impresie artistică.
Cert e că în acea zi de mai, în anul Domnului al doilea sau al treilea de facultate, m-au apucat la un moment dat, din ce motiv n-aș putea spune, nostalgiile cu Vali Sterian (un alt biet rocker care n-ar fi înțeles relația mea cu alcoolul) și, cum localul era aproape gol, și chiar dacă nu era nu ne-ar fi păsat, fiind tuspatru bine înfipți cu nasul în dos, am început să cânt destul de tare, destul de cu patos, o altă nestemată din repertoriul oricărui chitarist amator: Amintire cu Haiduci, sau „aia cu pistoalele”, cum ar fi zis prietenii mei. Nici bine nu termin, că de la o masă din capăt aud:
– Bravo băieți. Bravo. Frumos ați cântat.
(Ce-i drept, mă acompaniau și amicii, cam afon, dar cu patos și ei).
Ne-am întors privirile în direcția glasului și, scoțându-ne nasurile de unde erau bine înfipte, am văzut că aparținea unei femei, între două vârste și totuși, parcă îmbătrânită prematur. De cum am văzut-o, mi s-a părut că era ceva în neregulă cu ea. Avea păr lung, brunet, nepieptănat și străbătut de multe fire albe, ochii adânciți în orbite, un zâmbet ce dezvăluia o dantură stricată și o căutătură ușor maniacală. Chipul ei mai păstra amintirea unei frumuseți de odinioară, măcinată însă până la riduri de ceea ce părea a fi o suferință cumplită.
– Bravo, băieți, a repetat ea, dând păhărelul cu lichid
incolor pe gât.
Am remarcat atunci că avea un glas rugos, ca dat pe răzătoare.
Prima reacție a fost să zâmbim cu toții jenați și să mormăim un răspuns politicos, dar care să taie din fașă orice discuție. Era clar: femeia era alcoolică. Venind din partea noastră, eticheta era cel puțin nedreaptă, dar după mințile noastre necoapte, exista o vârstă potrivită pentru orice experiență, iar bețivăneala și frecatul coardei la chitară țineau de studenție. Oamenii în toată firea care se îmbătau erau scârboși. Cum era de așteptat, discuția a continuat.
– Cântați una și pentru mine vă rog. Dacă știți.
Puțin contrariat de folosirea pluralului, mi-am asumat totuși rolul de bard la curtea zeului rock:
– Ziceți, doamnă.
– O știi pe asta?
Și, fără menajamente, tare și fals, cum îi șade bine oricărui inițiat în artele bahice,
a început să cânte:
– „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…”
Senzația resimțită ar fi cel mai bine descrisă cu un cuvânt pe care îl folosesc puștanii de azi. Cringe. Ne-am uitat unii la alții, încercând să nu pufnim în râs, mai degrabă de stingheriți ce eram, căci situația nu era amuzantă. Totuși, cântec simpluț, trei acorduri, versurile le știam, chiar dacă la petreceri, continuarea preferată era „Până nu ne îmbătăm și cădem sub masă!”. Și la o adică, nu eram la prima astfel de cerere. Nu de puține ori, în special în parcuri, se băga cu noi în seamă câte-un bețiv dornic să-și retrăiască nostalgiile muzicale, de nu mai știam cum să scăpăm de el. Dar ceva din privirea insistentă, aproape maniacală, a femeii, mi-a dat de înțeles că nu-și dorea un cântec de beție.
– Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…,
am început, acompaniat numaidecât de glasul ei spart,
până nu vom câștiga
libertatea noastră.
În acel moment, s-a ridicat de la masa ei și s-a așezat la a noastră, nedezlipită de paharul de – am presupus noi – vodcă. Am resimțit numaidecât o intensitate ieșită din comun în prezența ei, ceva ce depășea cu mult efuziunile obișnuite ale bețivilor melomani. La rugămintea ei, am reluat cântecul, acompaniat și de prieteni, realizând pentru prima oară că nu mai știam alte versuri, dac-o fi avut. De data asta, femeia n-a mai cântat, dar din ochii ei au început să se prelingă câteva lacrimi. M-a trecut un fior. Simțeam că fiecare coardă atinsă de mine atingea coarde invizibile și mult mai sensibile înlăuntrul ei. Dar de ce?
– Mai știi și altele? m-a întrebat, după ce-am cântat strofa de patru ori.
Am înțeles, fără alte lămuriri, la ce fel de „altele” se referea.
Am luat o gură de bere, am pus mâna pe chitară și am început:
– Mai bine haimana decât trădător…
Tot trei acorduri.
Zâmbetul s-a lățit pe chipul ei și a intrat iute vocea a doua:
– …Mai bine huligan decât dictator / Mai bine golan decât activist / Mai bine mort (și-aici a izbit paharul de masă, făcând să sară câțiva stropi în lături) decât comunist!
Am continuat cu strofele, pe care le știam, unele mai bine, la altele băgat din burtă, și simțeam că femeia trăia fiecare vers cu o intensitate pe care orice cântăreț și-ar dori s-o vadă la publicul său. Lacrimile curgeau acum șiroaie pe obrajii ei îmbujorați și descompuși de alcool nemetabolizat.
După o rundă de aplauze puternice, însoțită de mulțumescuri și bravouri, a venit și întrebarea pe care o așteptam deja cu încredere:
– Mai știi?
Mai știam.
***
Kilometrul zero era ca o zonă liminală în mitologia familiei mele. Ai mei participaseră în ’90 la protestele din Piața Universității, înainte să le spargă minerii (sau cel puțin trecuseră pe-acolo). Participaseră la Revoluție, pe șaisprezece, și-apoi pe douăzeci, douăzeci și unu, douăzeci și doi, și scandaseră împotriva lui Ceaușescu și a comuniștilor. Am crescut cu poveștile lor. Mă mândream cu ei, cu ele. La Revoluție aveam doar cinci ani.
Prima oară am auzit cântecele din Piață într-un documentar realizat imediat după ’90 și difuzat la defunctul Cinema Timiș. Le-am reauzit ulterior la radio, în concerte folk, iar într-un final am redescoperit documentarul lui Stere Gulea (căci al lui era) pe internet, iar creierul meu a creat o punte peste ani. În acea perioadă, studiam Mineriadele și, mai cu seamă, viețile celor care au trecut prin închisorile comuniste în anii ’46-’64, subiect pe care l-am dezvoltat mai apoi în lucrarea de licență. Aveam și am continuat să am o fascinație morbidă față de tot ceea ce a însemnat victime ale regimului și rezistență anticomunistă și neocomunistă.
***
– Ce mai știi?
Mă fixa cu ochii aceia mari, afundați în orbite. Erau albaștri, ca ai mei. Pe chipul ei se citea un amestec de exaltare și sfârșeală. Părea gata să izbucnească în hohote de plâns, dar se agăța cu obstinație de acea fărâmă de autocontrol pe care băutura nu i-o răpise încă. Îmi era clar că această nebunie a ei avea un tâlc, cum spune Poloniu despre Hamlet, și simțeam că mă roade tot mai puternic curiozitatea.
– Știu Baricada.
– Ia să auzim…
De data asta, am sorbit mai multe guri de bere, care-mi devenise brusc un aliat în fața șuvoiului de emoții cu care mă asalta femeia. Tot trei acorduri și ăsta:
– Mamă, azi nu vin acasă, stau în Piață până-n zori, stau sus pe Baricadă, să veghez la trecători…
***
Primul glonț nu l-am văzut, nici nu l-am auzit, ci l-am descoperit, înfipt adânc în peretele din camera de zi a bunicilor.
Era trecut de miezul nopții când ne-am întors din vecini, unde ne refugiasem pe timpul zilei, pentru că în oraș începuse din nou să se tragă. Mersul la bunici e adesea echivalat cu mersul la țară, cel puțin așa te învață școala, asta-ți povestesc colegii de clasă, asta e imaginea idilică din literatura pentru copii. În cazul meu, copilărie plus bunici înseamnă cu totul altceva.
Bunicii mei locuiau în buricul târgului, mai precis în „clădirea deasupra lactobarului”, care astăzi este „clădirea de deasupra de Mac” și înaintea comuniștilor era Palatul Löffler. Avea camere spațioase și înalte, pe care comuniștii le-au despărțit prin pereți improvizați și au dublat numărul de locatari. Prea era boierie acolo.
Pe balconul bunicilor, cu vedere spre balconul Operei, am petrecut multe ceasuri în douăzeci, când peste o sută de mii de oameni au inundat Piața și au declarat Timișoara primul oraș liber de comunism. Atunci nu înțelegeam ce se întâmplă, dar eram foarte sensibil la vârtejul de emoții ce venea din Piață: fericire, durere, extaz, furie, totul la o intensitate pe care n-am mai resimțit-o nicicând de-atunci. Am stat pe balcon, alături de ai mei, și pe douăzeci și unu, și pe douăzeci și doi. Cum apartamentul părinților era în renovare, ai mei m-au lăsat la bunici. Ceaușescu fugise cu elicopterul. Cu toții păreau beți de-atâta entuziasm, de-atâta istorie trăită, concentrată în câteva zile. Nimeni nu-și închipuia că vor apărea „teroriștii”.
De cum am intrat în camera de zi, bunicul a simțit un miros ciudat. A aprins lumina și am zărit cu toții gaura din perete și grămăjoara de moloz de la baza lui. Apoi cioburile de la balcon. Peste ferestre erau trase obloanele, împiedicând să intre frigul de-afară, cu toate că până atunci fusese un decembrie neobișnuit de călduros. Bunicul, care era inginer, a calculat ochiometric traiectoria glonțului și a concluzionat că fusese tras din sau de pe clădirea Modexului, de vizavi. Probabil de-un lunetist. A mai făcut niște calcule și a descoperit că dacă cineva ar fi stat la masă, glonțul l-ar fi lovit în tâmplă. Nu știu dacă avea dreptate, dar astea sunt cuvintele pe care le-am auzit atunci.
Al doilea glonț n-a venit singur, ci însoțit de altele, într-o rafală asurzitoare care ne-a ciuruit pereții, ne-a spart țeava de apă, inundându-ne baia, și ne-a făcut praf aproape toate geamurile. Se luminase deja de ziuă. Nu știam cine trage, și tot ce-mi amintesc e că ne-am ascuns sub pianul mare din dormitor. Eu învăluit de bunica, bunica învăluită de bunicul, toți trei într-un soi de cocon uman menit să mă ferească de gloanțe. Din când în când, bunicul și bunica se deplasau de-a bușilea până la baie, sau în bucătărie, după provizii (eu aveam privilegiul oliței). Din când în când mai venea câte-o rafală. Într-o clipă de neatenție, bunicul a uitat ușa dintre camere întredeschisă. O gravă eroare de calcul ingineresc. La următoarea rafală, unul dintre gloanțe a ricoșat din ușă, spre noi.
Am avut noroc.
La un moment dat, bunicul n-a mai rezistat și a ieșit în piață. M-a luat și pe mine, ca să nu pară așa fioros, chit că avea aproape șaptezeci de ani. Atunci am aflat că la noi în casă trăgea Armata. De ce? Simplu. Primiseră informații că acolo se ascundeau niște teroriști. Când s-au mai liniștit, au venit pe pace și, în schimbul cartușelor goale (nici acum nu-mi amintesc câte erau) ne-au reparat și zugrăvit pereții, ne-au schimbat țeava, ne-au pus geamuri noi. Armata era cu noi.
***
– Dacă asta-i fericirea, secera și un ciocan, îngrijește-ți trandafirii, eu prefer să fiu golan! am încheiat eu triumfal, tot mai mișcat de suferința extatică a femeii, simțind că ceva se mișcă în mine, că dă să iasă la suprafață.
Prietenilor mei le pierise zâmbetul de pe față. Pesemne că simțeau și ei acel ceva greu de pus în cuvinte care se crease în jurul mesei.
– Măi băieți, măi, a început femeia, cu obrajii udați de lacrimi și glasul tremurând. Nu știți cât de mult m-a mișcat ce ați cântat aici. Să vă dea Dumnezeu sănătate. Să vă spun eu ceva…
Mi-e teamă că nu pot să-i reproduc întocmai cuvintele, și că a denatura până și un cuvânt din ce-a urmat ar însemna un sacrilegiu adus Memoriei.
Am aflat că:
La Revoluție, fiica ei avea doar doi ani.
O chema Cristina.
În seara de 17 decembrie, se plimbau cu ea pe lângă Casa Tineretului.
Tatăl ei o ținea în cârcă.
La un moment dat, a simțit-o moale – nu mai mișca.
A săltat-o de pe umeri și a văzut că-i curgea sânge din gură.
Avea o pată purpurie în zona inimii.
Au dus-o repede la Spitalul Județean, dar medicii nu au mai putut face nimic.
Au luat-o de la morgă pe 21.
Cineva trăsese de pe acoperișul sau din clădirea Centrului de Cercetări. Sau dintr-un Aro.
Mărturiile se contrazic.
Glonțul ricoșase.
N-a avut noroc.
Au îngropat-o.
S-au despărțit.
***
De-a lungul anilor, am cunoscut mai mulți copii ai glonțului. Pe unii, din mărturii scrise. Pe alții în carne și oase. În anumite cazuri, doar pe părinții lor, la Memorialul Revoluției.
Unul dintre ei, prieten bun în copilărie, avea doar două săptămâni la Revoluție. Era vecinul meu. Se trăgea. Nimeni nu știa cine, în cine și de ce. Erau și simulatoare. Bunica îl ținea în brațe. Îi cânta. Glonțul s-a înfipt în perete, puțin deasupra lor. Din cauza șocului, femeia a făcut infarct. A murit la puțin timp după. Prietenul meu nu și-a cunoscut niciodată bunica.
Pe mama Cristinei n-am mai întâlnit-o niciodată de-atunci. Nu știu dacă mai trăiește sau dacă a răpus-o durerea sau alcoolul. Știu doar că toți cei prezenți la acea masă, în acea zi însorită de mai, în care am cântat și am ascultat povești până la lăsarea serii, au avut un salt de conștiință și li s-au deschis noi supape emoționale. Și au devenit la rândul lor, prin comuniunea cu un izvor de suferință, copii ai glonțului.
Textul a fost publicat în „Underground TM. Orașul care nu se vede”, un volum colectiv coordonat de Cristian Vicol și pulbicat de editura Brumar Publishing. Volum a fost lansat in cadrul Festivalului Ion Monoran – editia a 4-a, care s-a desfașurat în perioada 16 – 18 decembrie 2022
Alexandru Maniu s-a născut în Timișoara, în ultimul cincinal al comunismului, din părinți artiști și (fără voia lor) timișoreni, așa că n-a cunoscut niciodată idilica viață de la sat – dat fiind că și bunicii tot în Timișoara locuiau. 
A absolvit Științe Politice și, mai apoi, deziluzionat de prima alegere, Litere, iar în prezent este profesor de engleză, atât la stat, cât și la privat.
Este membru al Teatrului Portabil Timișoara din 2018 și se luptă prin hățișul birocrației să-și dezvolte proiectele educaționale și artistice. Scrie și eseuri pentru un număr fascinant de mic de cititori.
