Populismul etnocentric, o viziune care unifică obsesii ale extremei drepte și ale extremei stângi, a revenit cu maximă vigoare pe scena politica europeană și globală. Odată cu el, și mitul politic ca narațiune identitară, menită să ofere explicații definitive și monocauzale unor fenomene extrem de diverse.
Nu adevărul este substanța mitului politic, ci credibilitatea. Vorbim despre o nouă explozie a emoțiilor, sentimentelor acute și resentimentelor apăsate. Iată că Viktor Orban, AUR și Marine LePen, de la Frontul Național, ajung să proclame lucruri similare sub semnul unei deloc camufllate obsesii anti-UE. Cum scria cândva Albert Hirschman, un mare gânditor social, „Shared hatreds make for strange bedfellowships”. Urile comune duc la alianțe stranii.
Mitul politic nu este o ideologie, lucru pe care l-am accentuat într-o carte aparută în 1998 („Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe”, Princeton UP, 1998, trad. rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999). În inima ideologiilor pot pulsa miturile politice, dar ele au un grad sporit de coerență și, se poate spune, de „raționalitate”. Un capitol era intitulat „Ruinele leniniste sau asteptându-l pe Peron”. Iată-l că a sosit.
Mitul politic apelează la stratul infra-rațional al acțiunii sociale, are capacități galvanizante pe care ideologiile cel mai adesea nu le poasedă. Grație miturilor politice gen „lupta claselor” ori „lupta raselor”, ideologiile tari ale secolului XX au putut să se transforme în religii politice.
Spre a relua titlul unei celebre cărți a lui Raymond Aron, este vorba aici de opium spiritual. Primul gânditor major care s-a ocupat de chestiunea mitului politic modern a fost sindicalistul revoluționar Georges Sorel. De la Sorel a învățat Benito Mussolini cum un set de pasiuni politice poate să fie transformat în ingredient al unei mișcări revoluționare care pretinde regenerarea umanității (în acest caz, fascismul). Lenin l-a prețuit pe Sorel. Acesta din urmă l-a admirat pe Lenin.
Vreau sa fiu bine-înteles: nu consider mitul politic o minciună, ci doar o narațiune cu valențe metaforice mai degrabă decât analitice. Ideologiile legitimează, miturile politice angajează.
Germania de azi nu este Germania lui Hitler. Când unii spun că popuismul xenofob luptă împotriva „colonialismului UE”, ei comit o eroare: Ungaria, Polonia, Grecia, România, Slovacia nu sunt ocupate de UE, ci fac parte, în chip voluntar, din această construcție.
Mitul politic apelează la afecte, pulsiuni, sentimente și, mai ales, resentimente. Nu neg că austeritatea a fost adeseori asociată cu măsuri extrem de dure. Dar nu despre austeritate este vorba în mitologiile populiste, ci de respingerea unui intreg proiect al modernității liberale, care include elemente insituționale, ideologice, de proceduri impersonale. Este vorba de o repudiere a contractualismului în numele colectivismului.
În centrul viziunii mesianice se află mitul poporului, al comunității de destin, un maximalism romantic ale cărui chemări se văd cât se poate de limpede la acest ceas de descumpănire axiologică.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la University of Maryland și autor a numeroase cărți despre totalitarisme, ideologii, utopii și revoluții.
