Războiul din Ucraina, rezistența și puterea presei. Corespondență din Chișinău

de Cornelia Cozonac

Jurnaliștii ucraineni au învățat din mers, sub gloanțe chiar, cum să relateze de pe câmpul de luptă, din orașele bombardate, dar și din spatele frontului. Zeci de redacții și sute de jurnaliști au fost nevoiți să se refugieze, să lucreze din subsoluri, în frig, pe întuneric, și-au adaptat aparatajul profesionist la penuria de curent și la noile condiții. Redacțiile de sport și de divertisment s-au reprofilat în transmiterea știrilor și documentarea subiectelor de război.

Mobilizarea jurnaliștilor ucraineni pentru a arăta lumii ce se întâmplă în Ucraina e fără precedent. Ei au dovedit și dovedesc zi de zi că presa este o putere, că informația corectă, difuzată rapid, este o armă de neegalat. Datorită acestei mobilizări, Ucraina a reușit să învingă mașinăria propagandistică a Moscovei, care de multe ori, a atacat mai tare decât armele.

În războiul din august 2008, când Rusia a atacat Georgia, propaganda rusă a transformat statul georgian în agresor, transmițând că armata georgiană atacă cu rachete orașul Tskhinvali capitala regiunii Osetia de Sud, aflată sub ocupația rușilor. În afara Georgiei, aproape că nu s-a știut că rușii au aruncat atunci rachete și asupra orașului Tbilisi, capitala Georgiei, aflat la câteva zeci de km de conflictul armat.

Dacă e să ne întoarcem la conflictul militar de la Nistru, din 1992, în Republica Moldova, propaganda rusă a operat cu aceleași etichete – Chișinăul și chiar și România erau agresorii și aceste mesaje propagandistice au fost folosite trei decenii la rând în regiunea separatistă. 

Zilele trecute, la o conferință a jurnaliștilor de investigație, care s-a desfășurat în apropiere de orașul Lvov, Ucraina, am văzut pe fețele colegilor ucraineni multă speranță, multă determinare, dar și preocupare cum să abordeze cât mai corect subiectele despre război. Iar subiectele despre război nu sunt numai despre luptă, curaj, rezistență, atrocități și suferință, ci și despre colaboraționism cu trupele de ocupație, trădare, corupție pe timp de război, delapidarea banilor publici și profitori. Jurnaliștii ucraineni și-au extins investigațiile și în afara țării pentru a găsi scheme de finanțare a armatei rusești din diferite state, care ocolesc sancțiunile impuse Federației Ruse. În timp ce unele companii pierd venituri uriașe, pentru că se raliază cu cei care vor să oprească agresiunea rusă, altele obțin venituri din scheme frauduloase.               

I-am văzut pe jurnaliștii ucraineni cum apreciau fiecare minut în care puteau să mai lucreze un pic la calculatoare… Nici unul din ei, deși dorit, probabil, de comunicare, nu stătea la taclale, ci încerca să folosească timpul pentru a lucra.

Organizația Mediaforum din Lvov a ajutat, de la începutul invaziei rusești în Ucraina, aproape 800 de jurnaliști locali și internaționali să-și facă munca și să aibă un mic loc de dormit. În Lvov s-a relocat 93 de redacții, care au fost nevoite să fugă din regiunile unde se dădeau lupte sau fuseseră ocupe de armata rusă. Pe măsură ce localitățile erau eliberate, jurnaliștii s-au întors să lucreze        

În Ucraina peste tot se simte că țara e în război. Chiar și în localitățile unde nu au ajuns rachetele rusești. De cum intri în Ucraina nu vezi sate iluminate. Iluminatul stradal nu este nici în orașe. În magazine e semiîntuneric, doar la case, unde trebuie să plătești, e nițel mai multă lumină. Nimeni însă nu se plânge.

Toți sunt deciși să reziste, să învingă în războiul nedrept.

În hotelul în care am stat, într-o dimineață, la dejun, s-a oprit curentul. Fiecare om a continuat să-și soarbă cafeaua de parcă nimic nu s-a întâmplat, iar când s-a aprins lumina de peste tot s-a auzit un murmur de bucurie.

Alarma aeriană a fost anunțată de o voce de femeie, prin difuzoare, care erau peste tot în hotel. A vorbit calm că este alarmă și că cine dorește poate să coboare în subsol. Ni s-a mai spus să ne îndepărtăm de la ferestre. La conferința jurnaliștilor de investigație la care eram, toți au continuat să lucreze.                                             

Când am întrebat o colegă cum e drumul spre Lvov, care era la nici o sută de km de locația în care ne aflam, m-a întrebat ce să facem în Lvov. Când i-am zis că vrem să vedem orașul, a urmat o pauză, apoi mi-a zis că trebuie să ținem cont că lumina se stinge din două în două ore și nu prea vom găsi locații deschise. După pauza pe care a facut-o înainte să-mi răspundă, am înțeles că ucrainenii acum nu se gândesc la turiști și nici nu-i așteaptă, ei fac totul ca să supraviețuiască.

Drumul pe o distanță de 600 km spre Chișinău a fost liniștit, doar în apropiere de un oraș aterizau avioane militare și vuietul lor te punea în alertă.

În cimitirele de la marginea drumului se vedeau morminte proaspete cu obeliscuri și drapele mari în culorile galben și albastru.

Așa sunt înmormântați eroii căzuți în lupte. Două posturi de control, trecute ușor, la ultimul, aproape de orașul Cernăuți, am fost salutați în română.

Peste tot se vorbește doar în ucraineană, niciun un cuvânt în rusă, chiar și când văd că nu ești din Ucraina și nu înțelegi ceva, nu ți se răspunde în rusă…


Cornelia Cozonac, cu o vechime de 30 de ani în presă, este directoarea Centrului de Investigații Jurnalistice din Republica Moldova și jurnalistă la portalul Anticoruptie.md

LASĂ UN MESAJ

Te rugăm să introduci comentariul tău!
Introdu aici numele tău